AFnews„Unde eşti, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?” (M. Eminescu, „O,rămâi”)
MARIA GĂITAN MOZES
„Satul, aşezat în decor pastoral, învrâstat cu livezi, cu lanuri aurii de grâne, cu vii şi floarea-soarelui, era îmbrăţişat, în imediata apropiere, de păduri. 
Jocurile, jucăriile erau departe de cele ale copiilor de la oraş. Totul provenea din cămara locală, rudimentară, a fiecărei gospodării, foloseam ce se găsea la îndemână : lemn, tablă, multe şi multe alte vechituri şi lucruri de prin casă : resturi de îmbrăcăminte, lână, cânepă, căpăcele, nasturi, fasole. 
Aveam la îndemână cărucioarele la care ne înhămam, pe rând, trăgându-ne unul pe altul, aeroplane încropite la capătul unor prăjini cu care alergam ca să li se învârtă moriştile, grămezi de pietricele rotunjite şi albe strânse după ploaie din fundul râpei care tăia satul în două şi câte şi mai câte de acelaşi fel.
Eu ca toate fetiţele satului, îmi aşteptam păpuşile pe care mama era nevoită să le facă din ce găsea, din resturi de cârpe, din bumbi. Noi nu renunţam nici la jocurile cu băieţii cu care eram mereu pe harţă. Cu greu ne dezlipeam din forfota jocurilor din ogradă, treceam mereu de la un joc la altul. Doar foamea ne strângea pe lângă mama să ne potolească şi să ne mai cureţe de praful adunat. 
De cum eram mai mărişori şi se apropia timpul de mers la şcoală, părinţii ne învăţau cu munca şi răspunderile, deopotrivă pe băieţi şi fete : hrana şi paza orătăniilor din ogradă, cloşca cu pui, bobocii şi răţuştele, mieii sau viţeii, trebuia să le aducem buruieni din grădini sau de pe ogoarele din apropierea satului şi de pe haturi. 
Băieţii duceau mieii şi oile la păscut, în vreme ce fetiţele măturau curtea la sfârşit de săptămână şi petreceau pe lângă mama ajutând la bucătărie, la udatul legumelor din grădină, la răsăditul florilor de pe cărarea care ducea la fântână.
Ba chiar ni se punea acul, igliţa sau andrelele în mână învăţându-ne să brodăm, să croşetăm fulare, papuci de casă, căciuliţe. Mai târziu, şcolari fiind, în vacanţă, lucram la câmp alături de cei mari sau ni se încredinţa paza viei care era lângă pădure şi trebuia păzită de păsări.
Asta era bucuria noastră: ne jucam într-o colibă pe care o făcusem sub poalele unui nuc ale cărui crengi atârnau până la pământ. Iar la câţiva paşi era pătulul, aşezat pe nişte picioroange înalte de unde puteam să vedem toată via. Băieţii, aproape flăcăiandri, se întreceau în invenţii de îndepărtare a păsărilor de pradă. Ne conducea fratele cel mare care venea în vacanţă şi învăţase ce să facă în ferma agricolă de pe lângă şcoală…
Iubeam muzica. Ne strângeam serile în vie şi cântam cele mai frumoase cântece pe care le învăţasem în sat sau la şcoală. Fratele meu cânta la vioară şi dirija, cel de-a doilea frate la chitară iar mezinul, mai năstruşnic, cânta la fluier sau la frunză. Tata ne ţinea hangul cu vocea lui baritonală. Iar eu, bineînţeles, eram solistă. Retrăiesc şi acum acele seri, cu aceeaşi lumină în suflet. Visez şi acum melodiile care răzbăteau văzduhul până spre valea Bâcului…Seri care ne aduceau iubirea celorlaţi oameni din sat. 
Mama era în al nouălea cer pentru că strădania ei o situase pe o nouă treaptă a vieţii dând satului primul învăţător localnic, ceilalţi doi fraţi urmând aceeaşi cale. Iar tinerii şi copiii satului se adunau în jurul lui ca albinele într-un stup. Necazurile mici şi mari le ştiau doar părinţii, căci noi, ca întotdeauna, rămâneam doar cu joaca…” 
Editura „Universul Academic” şi Asociaţia „ANIMA FORI” oferă copiilor aceste poezii din volumele de versuri „Farfuria lui Pif” şi „Fluturaşul şi rochiţa” semnate de Maria Găitan Mozes.
Adaugă un comentariu