10 MAI: ZIUA ROMÂNITĂȚII BALCANICE

Sunt 115 ani de când Sultanul Abdul Hamid al II-lea e emis Iradeaua sau firmanul de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni), la 10 Mai 1905.

Instituirea, pe data de 10 mai, a Zilei Românității Balcanice, aduce în centrul atenției publice, necesitatea de solidaritate națională și cultural-identitară cu minoritățile meglenoromână și aromână înrudite, din Balcani. De asemenea, instituirea Zilei Românitătii Balcanice are intrinsec valoarea reluării, într-o nouă etapă istorică, a unei tradiții naționale. Între 1906 și 1948 data de 10 mai a fost sărbătorită în țara noastră ca Ziua Românilor din Balcani. România a susținut exemplar, timp de jumătate de secol, școlile și bisericile confraților aromâni și meglenoromâni, atât în dialectele aromân și meglenoromân, cât și în dacoromâna literară, proces întrerupt în 1948. (din expunerea de motive a proiectului legii recent adoptate).

Românii balcanici au fost ultima națiune, a XVII-a, din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul. Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână, care obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă. Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană. Demersurile românești pentru obținerea Decretului au durat mai bine de patru ani și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovari și colaboratorului său Gheorghe Derussi.
Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu. Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc. Patriarhia de Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România.

Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român și avându-i drept beneficiari pe românii din cuprinsul Imperiului Otoman, a consacrat România, avant la lettre, în mod implicit, drept Stat înrudit, termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni drept minorități înrudite.
Conceptul de Stat înrudit nu se suprapune întocmai cu cel istoric de Patrie-mamă, fiind unul mai generos și mai cuprinzător. El definește raporturile unui Stat național cu diversele sale minorități etnice sau lingvistice înrudite din alte state. Decretul sultanului Abdul Hamid recunoștea România, cu un secol înaintea definirii conceputului despre care vorbim, drept Stat înrudit cu cele două minorități, meglenoromână și aromână, Imperiului Otoman fiindu-i respectat statutul de Stat de reședință loial cu propriii cetățeni care au afinități culturale și lingvistice, deci înrudiți cu un alt stat, în cazul de față cu România.Privit din perspectiva realităților și dreptului internațional de astăzi în domeniul minorităților, Decretul imperial din 9 mai 1905 emis de sultanul Abdul Hamid poate părea un adevărat document de respirație europeană în materie de drepturi ale omului, consonant cu unul dintre conceptele de bază ale Europei moderne, cel care stabilește natura intrinsecă, scopul legitim, domeniul de asistență complementară și subsidiară, precum și mijloacele adecvate rezervate raporturilor unui stat înrudit cu minoritățile sale extrateritoriale. Abordarea Decretului din 9 mai 1905 din perspectiva realităților etnolingvistice, culturale și juridice de astăzi se impune.

Alina Ciolcă interpretează un cântec din folclorul meglenoromân.

„Unitatea romanică a lumii vlahilor şi sincronicitatea evoluţiei diferitelor lor grupuri fac, aşadar, posibilă cuprinderea istoriei romanităţii balcanice într-o istorie unitară. Nu numai o istorie a structurilor de lungă durată, ci şi o istorie a conjuncturilor, a evenimentelor şi a personalităţilor. Ea trebuie să ţină seama, fireşte, de marea diversitate regională a grupurilor de vlahi care o constituie, de ritmurile diferite ale manifestării şi devenirii lor în timp şi, mai ales, de realitatea incontestabilă a integrării lor depline, în naţiunile moderne în mijlocul cărora trăiesc, la a căror viaţă politică, culturală şi spirituală participă activ şi creator, sfârşind prin a se deromaniza şi asimila complet acestora. Nu poate fi vorba nici de anexarea forţată a vlahilor balcanici la istoria românilor, nici de contestarea conştiinţei naţionale greceşti, sârbeşti, albaneze sau româneşti a acestor vlahi, nici de tratarea lor ca o naţiune romanică şi balcanică aparte. Dacă renunţăm, şi trebuie să o facem în cazul de faţă, la prejudecata potrivit căreia numai principiul naţional este singurul principiu legitim de sinteză istorică, vom reuşi să surprindem, în toată bogăţia ei, istoria romanităţii balcanice, ultima secvenţă a istoriei acţiunii Romei, ca factor de unitate şi civilizaţie, în Peninsula Balcanică.” (din Comunicarea susţinută în cadrul sesiunii consacrate romanităţii balcanice de Secţia de Ştiinţe Istorice a Academiei Române, la 15 decembrie 1989 de Nicolae-Şerban Tanaşoca, balcanolog).

Cântec aromân tradițional cu Alina Ciolcă