AFnews
Noul număr al Revistei IZVOARE, cel de-al șaselea din seria nouă, reprezintă un eveniment editorial și artistic de netăgăduit. Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română publică anual această revistă prestigioasă, prezentând, de fiecare dată, un florilegiu de producții literare alese.
Creată prin anii ꞌ60 ai secolului trecut și fondată juridic în 1973, ASILR a reprezentat, decenii de-a rândul, nucleul vieții literare israeliene de expresie românească, condusă, rând pe rând, de scriitori consacrați atât în România cât și în Israel: să nu uităm înflăcărarea conducătorilor, comitetelor de coordonare, promotorilor, editorilor, membrilor ASILR. Instituțional, înscrisă la Ministerul de Interne ca Fundație, cu statut și sediu, ASILR a luat ființă în 1973. Inițiatori: M. Rudich, Sandu David, A. B. Yoffe, Shaul Carmel și Teșu Solomovici. Dar lucrurile erau mereu în schimbare așa că, la sfârșitul anului 1973, s-a format un nou comitet de conducere ASILR: M. Rudich-președinte, A. Goldenberg Zarea – vicepreședinte, Shaul Carmel – secretar, Ludovic Bruckstein, Mitu Grossu, Isac Bercovici, Solo Har – membri, a urmat un alt Comitet alcătuit din Lucian Bittman Ruga – președinte, Ludovic Bruckstein, Shaul-Carmel, Sebastian Costin, Solo Har, I. Petran, I. Rudel- membri. În 1976 este ales președinte I. Rudel, iar în 1978, președinte devine Al. Mirodan, în fruntea unui Comitet format din Shaul Carmel, I. Rudel, M. Rudich, Solo Har, Sebastian Costin și Andrei Fischof. Din 1980, s-au succedat în funcția de președinte Ludovic Bruckstein, I. Schechter, Andrei Strihan, Shaul Carmel, G. Mosari. Li se cuvine reamintirea muncii lor de pionierat literar în Țara Sfântă.
În prezent, Comitetul de conducere ASILR are urmatoarea componență: Dragoș Nelersa – președinte, Magdalena Brătescu, Ada Shaulov Enghelberg, Maria Găitan Mozes și Livia Abba.
Un argument pentru neuitare este și acest număr de revistă, excepțional ilustrat de irepetabilul Andy CEAUȘU, secondat cu cinste de Eduard MATTES.
Diversitatea stilistică, valoarea, chiar dacă inegală, caracterizează peisajul liric al acestei antologii literare a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Bianca MARCOVICI, poeta violonistă, vine cu cel mai recent buchet liric, diafan curcubeu peste Haifa iubită, Haifa luxuriantă, Haifa sfâșiată de rachete, Haifa însângerată, câtă „melanholie a neasemuitului inorog” în această poezie a paradisului pierdut, a femeii sfâșiate între dorinți surde și spectrul iremediabilei întomnări…câtă melanholie, atâta dramă: „Ultima zăpadă m-a întristat romantic/Nu mai recunosc anul sau locul…doar/starea..,/Respiram aer curat./Cel visat cel în tempo moderato/Anotimpuri uitate precum gândurile/retroactive/Cu cizmele udate și mirosul de vanilie/De ce te uiți la mine acum?/Cu cine mai semăn?/Ultima dragoste a copilăriei devine prima./Spre bătrânețe visezi la patul nupțial,/Doar mobilul că-l țin în mână mă/cuplează cu realitatea/Virusul coroana ne Încoronează!”. Frumoasă poezie, cinste cui te-a scris…
Livia ABBA scrie o poezie anecdotică. Alexandru ANCA o poezie cantabilă, evocatoare: „Cuprinsă-i cartea de tăceri/Când mă citesc pe mine/pe-o pagină de azi, de ieri,/dorm pleoape albe de verbine,/de câte ori nu m-am visat/îmblânzitor de fiare astrale,/strunind, de faimă-nveșmântat,/himerele Măriei Sale.” Emilia ATABA are vers cu sonorități repetitive, ca un ecou. „Cât poate așteptarea/să aștepte?/Cât poate iubirea/să iubească?/Cât poate durerea/să doară?/Cât poate dorul/să dorească?/Cât poate floarea/să-nflorească?” Poezia Beatricei BERNATH se aude în „peștera” pentru care cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic: „aproape opacă/adunată găoace în frica ce o atacă/a plecat din oameni/inima-i plânge doar pentru pisici/flămânde/câini pribegi și toate animalele arse/făcute scrum urlând durerea vii și/morți/o hiroshimă o arde-n înlăuntrul ei/pentru toți acei/și nu mai vrea simțirea/și nu mai vede-un viitor/și nu mai vrea un sine.”
Andy CEAUȘU, umorist și desenator redutabil, dă culoare IZVOARELOR cu ilustrații memorabile: peniță fină și de grafician și de poet: „Vino-acum,/vei sta//pe lauri,/și-n suflet/vom sădi/iubirea,/eterna pace/pământească,/ce dăruiește/fericirea…”
ANDREI FISCHOF se află într-un fascinant „Dialog imaginar”, iar „Uitarea de sine” face cu putință „Atingerea umbrei”. Copleșitor talent, spiritul său pare permanent frământat de „Umbletul îndoielilor”: „Ce suntem/Dacă nu arbori/În pădurea de doruri/Când raze de soare/Nasc ramuri de umbre,/Ca atingerea buzelor/Pe pleoapele adormind,/Iar fructele prea coapte/Cad/Neculese la vreme/Pericolele-i multe,/Cuțite se simt în presimțiri,/Dar toporul ținut/De mâini nevăzute/Mai rău e ca trăsnetul/Zidurilor noastre/Doar seva urcând,/Șiră a spinării,/Prevestește vremea căderii/Coroanei de frunze/Sau uscarea-i./ SIC TRANSIT”.
Spirit polimorf, ADY COVALIU cultivă versul oximoronic: „Efemer și etern: Ora era destul de târzie când /s-au ridicat/și au ieșit, ținându-se de mână./Pe masă, un șervețel împăturit frumos,/purtând numele /lor, râdea în hohote….”. Simon GLASBERG evocă liric „Transnistria:/Suntem o generație ce am trăit/războiul…/Plângând, din case scoși, precum/gunoiul,/din Rădăuțiul meu, am fost duși cu sila:/în față, necunoscutul, din spate /–acvila…”.
Rodica GRINDEA reprezintă expresia hybrisului unui conștient glisant înaceastă poezie a „tandrei sălbăticiuni” care-și descoperă chipul în oglinda înșelătoare a vieții: „Singură, printre oameni și lucruri,/Voința mea încă răzbește./Doamne, aspre sunt mâinile lumii./Timpul prăbușește, perfid, /Salcâmii copilăriei,/Unul câte unul./La fiecare cotitură a firii/Mă pândește o iubire/Mai aprigă decât ninsoarea fierbinte.” Pentru Adi GRUBER dragostea este un prilej de renaștere poetică: „Bună dimineața, soare,/Bună dimineața, lumină,/Bună dimineața, lume străină./Bună dimineața, dragoste și bine-ai/venit!/Tu care de-atâția ani m-ai părăsit.”
SOLO HAR este o „piesă grea” în mecanismul „poiesis-ului” româno-israelian. Se numără printre desțelenitorii solului literar în Țara Sfântă, munca lui de pionierat fiind atinsă de mana talentului: „Am cutezat de-a fi în vârtej/Ca un nebun înțelept iubitor de/frumos,/Știutor că există.” Nicholas LUNGU se lamentează baladesc: „Trec săptămâni peste MINE…/și rău și bine, și rău și bine…/Trec ploi rebele ce pot să spele/și rău și bine, și rău și bine…/Trecem și NOI, fantome aiurea,/și rău și bine, și rău și bine…/E-un dor în aer, un dor de TINE/și rău și bine, și rău și bine…”
Maria GĂITAN MOZES întinerește, creionând neobosit cu inima și condeiul un cerc care se închide, dăruind Basarabiei natale prinosul liric al dragostei de oameni: „Mamei: /În căușul/palmei tale,/n-ai cules/numai petale./Mâna-ți/n-a avut inele./A știut/copii/să crească,/să mângâie/și să spele./Mâna-ți/n-a știut/să scrie/nici/să răsfoiasc-o/carte./Doar de muncă/și de trudă/a avut/într-una parte.”
Nicolae PAVEL este și el o voce sensibilă: „Dup-atâta timp, septembrie/nostalgică chemare/ adiind/printre amintiri precum/un zbor prea mult așteptat./Dă-mi mâna să-ți ghicesc/unde vom fi când toamna/se va duce, blândă, la iernat.”
Liliana PAUL cântă marea cum numai ea știe: „Marea, zeiță/Iubește marea,/Și cântecu-i ce urcă din abis/Și-ai să-nțelegi /că nemurirea/Există. Nu e doar un vis.”
Iar arheologul Silviu SANIE își continuă Calea dilematică în poezie: „Ciudat fruct al humei/Nins cu praf de stea/Umil fiu al turmei/Care-i calea ta?/Ai urmat către Idee/Prin pământ înțelenit/Mai apoi pe Căi Lactee/Orbi ce văd la infinit”. Un lamento patetic, o voce lirică în deșert: Shaul LEIZER („ Ah, Doamne, veghează/Și ascultă a mea rugă,/Arată-mi cuvântul/Ce-atâta-l doresc/Să-mi pun răsuflarea/Pe buze tăcute/Și trupul nevolnic/Alături de glas.) Mioara IARCHY LEON se tânguie visând la limanul speranței („Să ai un cer al cuvintelor, să-l atingi, să fii stăpânul cuvintelor sclave. Să ai un ocean de cuvinte. Să fii cuvinte, la nesfârșit cuvinte,Cuvinte, cuvinte…”).
Adaugă un comentariu