Non multa sed multum

Prof.dr. Mircea Duțu: O sută de ani de Trianon – Lecțiile istoriei și rostul gândirii juridice (II)

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Realizată din perspectiva specialistului în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, analiza aprofundată sub multiple aspecte a profesorului Dungaciu nu va putea fi ocolită atunci când la nivelul forurilor competente va fi decisă soluţionarea – deopotrivă politică şi juridică – a acestui dosar sensibil de către autorităţile române. Din perspectiva ştiinţei juridice, realizarea scopului constând în scoaterea Transilvaniei din sfera suveranităţii (exclusive) a statului român pare, cel puţin în acest moment, greu de imaginat ca demers realizat cu respectarea dreptului internaţional (astăzi încă) în vigoare, înseamnă aceasta însă faptul că rolul juriştilor români implicaţi în studierea dosarului s-ar limita exclusiv la analiza tehnică a nenumăratelor elemente de detaliu cuprinse în normele de drept intern, internaţional şi european care sunt ori pot deveni relevante odată cu precizarea intenţiilor părţii ungare? Mai degrabă, şi fără a încălca în vreun fel competenţa specialiştilor în detaliile dreptului administrativ român, ale dreptului internaţional public şi ale dreptului european, credem că o sarcină de prim ordin a ştiinţei juridice româneşti (mai precis: a cercetării juridice fundamentale) constă în aceea de a lămuri sub aspectul conceptelor juridice viziunea „programului de dezvoltare economică a Ardealului”, de a preciza, aşadar, în ce fel anume se poate vorbi, într-adevăr, despre o tentativă de desuveranizare a României cât priveşte Transilvania şi care sunt considerentele în virtutea cărora acest program poate fi considerat un veritabil „caz de şcoală” pentru ceea ce înseamnă astăzi „neorevizionismul ungar”, definit, pe bună dreptate încă de la începutul anilor 1990, ca discurs modificat în raport cu revizionismul „clasic” al perioadei interbelice, discurs care, „pentru a se încadra în spiritul Actului final de la Helsinki (1975), a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le-a adaptat la actuala conjunctură politică” , aşadar, un discurs al cărui principiu de bază, formulat de Béla Pomogáts, unul dintre cei încercaţi reprezentanţi ai săi din perioada mai recentă, într-un articol din 2005 având ca temă „integrarea europeană şi politica naţională ungară” (!) constă în căutarea unei căi potrivite pentru ca „ceea ce s-a pierdut la Trianon în 1920 şi la Paris în 1947, precum şi pe parcursul revizuirii teritoriale temporare din perioada celui de-al Doilea Război Mondial condamnate la eşec, să reuşească acum graţie altor mijloace într-o dimensiune diferită a spaţiului politic”. Fără legătură directă cu programul iniţiat în 2017, anterioară şi declarării de către Parlamentul ungar prin lege a zilei de 4 iunie ca Zi a Coeziunii Naţionale în 2010, dar deja posterioară mutării relicvei cunoscute sub numele de Sfânta Coroană Ungară de la Muzeul Naţional în clădirea Parlamentului pe 1 ianuarie 2000, această formulare exprimă, cum nu se poate mai precis, adevărata semnificaţie a planului de dezvoltare economică a Transilvaniei, plan care nu este decât o piesă dintr-un ansamblu mai cuprinzător, ţintind într-adevăr la refacerea „într-o dimensiune diferită” a aşa-numitei Ungarii Mari (aproape) în limitele dinaintea anului 1918.
Chiar şi numai aspectele exterioare sunt în acest caz deosebit de semnificative, începând cu modalitatea de prezentare a documentului. În condiţiile în care o versiune (fie ea şi neoficială) a acestui plan în limba română pare a nu exista, cel puţin deocamdată, versiunea în limba engleză, aceeaşi avută în vedere şi de profesorul Dungaciu, este disponibilă pe un site în limba maghiară intitulat wekerle.org., acolo unde mai pot fi găsite încă patru documente similare: un plan fără personalitate tutelară vizând Voivodina (2015), planul „Ede Egán” referitor la Ucraina Transcarpatică (2014), planul „Gábor Baross” având în vedere Slovacia (2014), şi, în sfârşit, planul „Wekerle” din 2012 intitulat „strategia de dezvoltare economică maghiară în Bazinul Carpatic”. Dacă Sándor Wekerle (1848-1921) nu a fost numai profesor de economie politică şi ministru de finanţe, ci şi ultimul prim-ministru al Ungariei înainte de izbucnirea la Budapesta a Revoluţiei Crizantemelor pe 31 octombrie 1918, care avea să pună capăt definitiv şi pe plan constituţional perioadei din istoria ungară inaugurate prin compromisul din 1867 – actul de naştere al monarhiei bicefale austro-ungare şi al aşa-numitei Ungarii Mari –, despre planul care îi poartă numele s-a afirmat că reprezintă materializarea „viziunii geopolitice ungare” constând în „ambiţiile declarate ale ungurilor (de cele mai multe ori: ale dreptei politice ungare) de a fi sau de a deveni lider (politic, economic, cultural, intelectual) al regiunii Bazinului Carpatic … fără luarea în considerare a frontierelor politice existente”, ori, încă şi mai lămurit: „planul [Wekerle] încearcă să folosească minorităţile naţionale maghiare din ţările învecinate şi ar putea fi perceput ca proiect al unei tentative de a restaura ceva din dominaţia ungară în Europa Centrală în secolul al XIX-lea”, revigorând astfel „Ungaria ca imperium Carpatic”. Teza „unității naturale” a Bazinului Carpatic din care Transilvania ar face parte organic și în care națiunea maghiară ar fi fost chemată și sortită de istorie să dețină și să-și exercite hegemonia culturală, politică şi economică, reprezintă unul din fundamentele contestării perpetue a clauzelor teritoriale ale Tratatului de la Trianon. „Puteți să respingeți argumentul istoric în crearea unei construcții juridice – afirma contele Albert Apponyi, ca șef la delegației Ungariei în Expunerea sa în fața Consiliului Suprem al Conferinței de pace de la Paris, din 16 ianuarie 1920 –, dar nu puteți nega ceea ce grăiește natura! Nu există altă țară în Europa care să posede o unitate geografică asemănătoare cu cea a Ungariei! Bazinul său hidrografic, reunind apele curgătoare și văile acestora, convergând de la periferie spre centru, formează o unitate care nu poate fi organizată decât în mod centralizat unitar!” Peste un sfert de veac și tot în capitala Franței, la 31 august 1946, în fața Comisiei pentru probleme politice și teritoriale a Conferinței de pace, reprezentantul Budapestei solicita rectificarea graniței cu România susținând că „Transilvania constituie o parte integrantă a Bazinului Carpaților. La sud și la este lanțul Carpaților formează frontiere naturale, pe când spre Ungaria frontiera ungaro-română traversează limitele orientale ale marii câmpii ungare… Acest teritoriu a jucat un rol în istorie din secolul al XI-lea”. Ca soluție de ultimă formulă și pentru viitor se emitea de pe atunci stabilirea „unui statut de autonomie locală și de protecție a drepturilor minorității maghiare din Transilvania” și, pe cât posibil, sub control internațional. Atunci când articole academice consacrate termenului iniţial geografic de Bazin Carpatic conţin în chiar fraza de început decelarea în formule lapidare şi lipsite de echivoc a semnificaţiei politice a acestuia ca „Ungaria Mare istorică, parte a Imperiului Habsburgic până la compromisul din 1867, iar după aceea a Imperiului Austro-Ungar” , pe scurt: „The Carpathian Basin, i[dem] e[st] the historical Hungary” , natura deschis-revizionistă a întregului complex strategic trece dincolo de orice dubiu rezonabil, şi aceasta cu atât mai mult cu cât există deja studii care documentează în mod precis reorientarea politică a ştiinţei geografice ungare după Tratatul de la Trianon, anume în sensul în care „revizuirea teritorială a devenit principala raţiune de a fi a geografiei ungare”, iar după perioada regimului comunist, repolitizarea termenului a atins apogeul în discursul politic încetăţenit după 2010, când „potrivit premierului Viktor Orbán, Budapesta este inima şi centrul Bazinului Carpatic, iar naţiunea maghiară are de realizat o misiune în acest spaţiu”, direcţia acestei politici fiind aceea de a „prezerva hegemonia Ungariei în Bazinul Carpatic în cadrul Uniunii Europene” cel puţin ca hegemonie economică. În realitate, această pretenţie trebuie înţeleasă ca hegemonie politică, în condiţiile unui discurs juridic deosebit faţă de cel îndeobşte uzitat pe planul dreptului internaţional şi a cărui folosire permite astăzi – altfel decât în perioada interbelică ori mai târziu – tratarea ca irelevante a frontierelor de stat.

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.