Non multa sed multum

Prof.dr. Mircea Duțu: O sută de ani de Trianon – Lecțiile istoriei și rostul gândirii juridice (III)

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

La cumpăna lunilor martie şi aprilie 1939, cu ocazia unui congres jubiliar al unui institut de drept internaţional din Germania, renumitul şi totodată rău-famatul Carl Schmitt lansa celebra teorie despre Ordinea macrospaţială în dreptul internaţional,cu interdicţia intervenţiei puterilor din afara spaţiului, pe scurt: o contribuţie la studiul conceptului de imperiu în dreptul internaţional. Rezumată de Mircea Djuvara, prezent şi el la congresul respectiv, ca „importantă şi plină de consecinţe îngrijorătoare” din cauza tezei potrivit căreia „adevăratele subiecte ale dreptului internaţional nu mai sunt statele, aşa cum s-a conceput până acum, ci un număr de Reich-uri, forţe reale de necontestat” , această teorie pornea de la constatarea irelevanţei tot mai evidente a statului „obişnuit” în secolul XX în faţa acelor state care sunt totodată Mari Puteri şi care dincolo de forţa tehnică, economică şi militară iradiază o anumită idee politică în spaţiul asupra căruia îşi exercită hegemonia cu excluderea intervenţiei celorlalte. Preluat din sfera raţionalităţii tehnico-economice, macrospaţiul (Grossraum) înglobează atât teritoriul de stat al „imperiului” (Reich), cât şi teritoriile statelor supuse hegemoniei acestuia din urmă, fără ca acestea din urmă să fie desfiinţate în mod formal – întocmai precum în cazul raporturilor dintre S.U.A. şi celelalte state de pe continentul american stabilite prin doctrina formulată de preşedintele James Monroe în 1823, doctrină pe care Schmitt o consideră „primul şi cel mai de succes exemplu” al propriei sale doctrine.
Fără a putea intra în detaliile unei teorii foarte complicate, a cărei forţă de atracţie se manifestă în dezbaterile redevenite actuale mai ales în ultimele decenii, însă pe care oportunismul creatorului ei a aşezat-o în serviciul legitimării expansiunii celui de-al Treilea Reich, proclamând Europa ca spaţiu al hegemoniei Germaniei, măsura în care opoziţia lui Djuvara era îndreptăţită şi consecinţele asumării necritice a unei asemenea hegemonii cât priveşte „spaţiul dunărean” s-au văzut limpede cu ocazia unei ediţii ulterioare, atunci când Schmitt prezenta Dictatul de la Viena ca arbitraj prin care „noua graniţă dintre Ungaria şi România a fost trasată din perspectiva unei ordini juste” tocmai de către cei care îşi arogaseră misiunea de a introduce ordinea în acest spaţiu. Dacă pe planul realităţilor de pe teren, România a fost cea care a resimţit cel mai puternic raptul teritorial, pe planul ideilor, lovitura cea mare a primit-o de fapt Ungaria prin reducerea la insignifianţă a propriilor pretenţii la hegemonie în acelaşi „spaţiu dunărean” folosit de ea însăşi ca sinonim pentru Bazinul Carpatic. Este suficientă parcurgerea literaturii (juridice) revizioniste din perioada interbelică şi din timpul războiului pentru a identifica o corespondenţă perfectă, uneori ad litteram, între justificările oferite de Schmitt pentru expansionismul german în Europa, pe de o parte, şi felul în care autorii maghiari menţionează misiunea poporului maghiar de a organiza politic Bazinul Carpatic în virtutea capacităţii sale politice cu totul singulare în această zonă şi a superiorităţii sale culturale în raport mai ales cu românii şi mergând până la a caracteriza aceste pretenţii hegemonice – înainte chiar de apariţia lucrării lui Schmitt – la rândul lor în termenii comparaţiei cu Statele Unite ale Americii: „en donnant un programme, une forme et un contenu à cette nouvelle doctrine de Monroe selon laquelle la vallée danubienne appartient aux peuples danubiens” i.e. „des peuples habitant le bassin des Carpathes” poporul maghiar realizează în Bazinul Carpatic „ideea imperială” ungară care nu este alta decât „ideea de stat a sfântului Ştefan”.
Cu toate asemănările dintre discursul revizionist ungar clasic şi doctrina macrospaţiilor ca spaţii în care imperiile îşi exercită hegemonia asupra altor state, între cele două există o deosebire esenţială, anume aceea a lipsei unei diferenţieri calitative dintre stat şi imperiu la autorii maghiari: ca idee imperială, ideea ungară a statului presupunea extinderea propriilor frontiere de stat astfel încât să cuprindă întregul spaţiu supus hegemoniei. Din acest motiv, chiar şi atunci când din motive tactice, aceşti autori pledează cauza unei Transilvanii independente, această independenţă este considerată mereu ca etapă tranzitorie în direcţia înglobării ei în graniţele „Ungariei istorice”. Ceea ce era valabil însă pentru revizionismul clasic, a devenit obsolet în raport cu neorevizionismul de revitalizat începând din ultimul deceniu al secolului trecut, iar într-un text celebru despre Noile forme de imperialism în dreptul internaţional anterior instaurării regimului naţional-socialist, Carl Schmitt arătase deja raţiunile acestei transformări: pentru marile imperii ale acelui timp, precum din nou S.U.A., înglobarea unor state sau raptul teritorial deveniseră metode deopotrivă învechite şi ineficiente, câtă vreme aducerea statelor din propriul macrospaţiu în raporturi reale de vasalitate politică şi dependenţă economică – însă cu păstrarea formală atât a frontierelor existente, cât şi a „egalităţii” în drepturi – permite beneficii importante în absenţa costurilor politice sau economice presupuse de vechile metode, cum ar fi acordarea de drepturi politice şi sociale cetăţenilor rezidenţi pe teritoriul înglobat în interiorul propriilor frontiere.
Exact aceasta pare să fie lecţia învăţată, în sfârşit, de către revizioniştii maghiari ai timpurilor mai recente, şi acestui fapt i se datorează, printre altele, faptul că forţa avertismentelor antirevizioniste româneşti a scăzut drastic în aceeaşi perioadă. Altfel decât în urmă cu opt decenii şi mai bine, anexarea Transilvaniei la statul ungar trebuie considerată o ipoteză cu totul absurdă din chiar perspectiva revizionistă, însă, pe de altă parte, desprinderea Transilvaniei de România reprezintă condiţia necesară a refacerii Ungariei istorice, nu în interiorul unor frontiere de stat, ci ale limitelor unui macrospaţiu în care statul ungar cu centrul la Budapesta, în frontierele sale actuale, îşi exercită hegemonia imperială; din această perspectivă se poate înţelege mai bine raţiunea invocării lui Karoly Kos şi a transilvanismului, prezentat astăzi mai intens ca oricând, drept identitate nu doar specifică tuturor locuitorilor Transilvaniei, ci şi – mai ales – aflată pe poziţii de adversitate cu identitatea românilor din aşa-numitul Vechi Regat. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că până la criza financiară din 2008 curentul teoretic dominant în Occident pornea de la iminenta retragere a statului din istorie (deja Nicolae Iorga vedea statul ca formă politică oarecum învechită), atunci strategia politică maghiară de folosire a statului ungar ca instrument mai întîi de unificare a naţiunii şi apoi de unificare economică a Bazinului Carpatic – indiferent de frontiere – pare a constitui o cale spre revizuirea tratatului de la Trianon nu numai nouă, ci şi în pas cu vremurile noastre.
Presupunând că lucrurile stau într-adevăr astfel, perspectivele următoarelor acţiuni nu ar fi prea greu de anticipat. Intrat în istorie foarte probabil ca primul-ministru de externe al Ungariei care a recunoscut fie şi numai implicit semnificaţia Rezoluţiei Adunării Naţionale de la Alba Iulia în anul 2016, atunci când a interzis personalului diplomatic ungar participarea la manifestările de celebrare a Zilei Naţionale a României, Péter Szijjártó va putea sublinia în continuare, şi pe bună dreptate, faptul că Ungaria nu urmăreşte revizuirea frontierelor, putând prezenta ca gest de reală deschidere a guvernului ungar faţă de România faptul că „programul de dezvoltare economică a Ardealului” este deschis tuturor solicitanţilor din această zonă, inclusiv şi mai ales cetăţenilor români care nu sunt membri ai naţiunii maghiare şi sublinia pe mai departe faptul că sprijinirea dezvoltării economice în această regiune nu poate fi considerată altfel decât ca un demers menit să întărească şi mai mult bunele relaţii dintre Ungaria şi România. Având în vedere însă şi afirmaţiile recente ale unui cunoscut istoric român – decorat cu Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei „în semn de recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca istoric, precum şi a întregii opere prin care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi român” , probabil şi prin punerea în discuţie a voinţei românilor transilvăneni de a se uni cu România – potrivit cărora, aşa cum în cazul Cataloniei sau Italiei de Nord „regiunile mai bogate sunt tentate să-şi ia zborul pentru a nu-şi împărţi bogăţia cu alţii”, la fel şi în cazul nostru „ungurii nu vor ajunge din nou stăpâni peste Ardeal”, însă „cândva, în viitor, nu se ştie … dacă nu vor pleca românii ardeleni, cu Ardeal cu tot” , s-ar putea reflecta asupra reorientării fundamentale a planului de dezvoltare economică în direcţia unor proiecte precum o cale ferată de mare viteză între Budapesta şi Iaşi sau/şi Constanţa.
Să nu uităm că, aşa cum remarca Nicolae Iorga la ceas de cumpănă, în 1940, drepturile noastre asupra Ardealului le-am (re)dobândit prin autodeterminarea românilor într-o construcţie europeană favorabilă principiului naţionalităţilor şi, ca atare, nici în prezent nu putem rămâne indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă acum politico-strategic în Europa şi în lume. Altfel spus, dacă ne-am permite în final la rândul nostru o sugestie pentru reprezentanţii României responsabili de soluţionarea acestui dosar conform intereselor naţionale româneşti, aceasta ar consta în reamintirea faptului că aşa cum „naţiunea română” este şi rămâne pentru noi ca şi pentru Mircea Djuvara, veritabilul „principiu al dreptului nostru” , la fel, în sens politic şi în sensul unei economii care ar trebui să redevină cât mai urgent economie politică, aşa cum ea însăşi s-a înţeles pe sine de la Aristotel şi până dincolo de jumătatea secolului trecut – vom spune împreună cu Nicolae Iorga, că „Ardealul acesta pentru noi, de altminteri, nu este un Ardeal, ci este o bucată de ţară românească”, mai limpede: că „Ardealul” despre care se vorbeşte în termenii „Bazinului Carpatic” şi al strategiilor de dezvoltare menite să redea termenilor respectivi recunoaşterea europeană pierdută acum 100 de ani, „acest Ardeal nu este un „Ardeal”, ci reprezintă uzurpaţiile succesive şi seculare în dauna poporului românesc, provincie creată de străini şi pentru străini şi căreia noi îi opunem o unitate românească absolută, sub toate aspectele şi de-a lungul veacurilor”. Restul e negociabil.

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.