Non multa sed multum

Armand Steriadi-Lecca: Lorry Wallfish și magia enesciană (II)

(un interviu de Irina Airinei)

Revenind la evocarea doamnei Wallfish, cum se configurau acele interferențe culturale din care ea făcea parte ?

Într-un mod cu totul aparte, a reușit, cu ajutorul anumitor personalități și anumitor legături pe care le avea cu majoritatea colegilor săi din exil, din studenție, să-și refacă, în primul rând, perimetrul de ordin profesional. A făcut aluzie la cazul celebrei pianiste și corepetitoare din anii tinereții sale universitare, Carola Grindea, soția celebrului jurnalist Miron Grindea care a izbutit, în anii ꞌ35-ꞌ40 să închege o vie activitate, nu doar de ordin cultural, ci și de ordin social, încercând să ralieze câteva nume importante din perimetrul socio-cultural al epocii. Această doamnă Grindea a fost una dintre călăuzele spirituale ale doamnei Wallfish în perioada de tristă amintire, în anii când aveau loc nefastele aplicări ale legilor rasiale, sub influența cărora a intrat și domnia sa, au intrat și viitoare personalități, la vremea aceea tinere talente, dacă ar fi să o amintim doar pe Clara Haskil care, din păcate, a trebuit să mai aștepte câțiva ani, după 1945, ca să poată să-și desfășoare cu asupra de măsură nu numai genialul său potențial ci și să evadeze dintr-un spațiu al totalitarismului care nu putea decât să o îngrădească și să-i maculeze și faima și profesionalitatea. Evocarea ei se poate plasa și pe terenul pedagogiei. Din păcate, mulți au căutat să treacă sub tăcere anumite aspecte ale regimului antonescian printre care și acest, din nefericire, moment tragic al istoriei, sub incidența căruia au căzut destule figuri importante ale culturii de atunci, să ne gândim la Dinu Lipatti care, la vremea aceea, era în plină formare creatoare și numai datorită intervenției marelui Enescu a reușit să scape de cenzura care se aplica, deci, practic, nu a putut să concerteze decât în anumite condiții și numai cu anumite „conformări”. Ceea ce a însemnat un flux al conștiinței sale și al reinventării. Există o sintagmă pe care doamna Wallfish mi-a comunicat-o, făcând aluzie la o celebră expresie a lui Claude Lévi-Strauss, marele etnolog, dacă există o posibilitate, o capacitate de a atinge sublimul în materie de cunoaștere, acela este suprapus pe invenția melodiei. Altfel spus, melodia, pentru doamna Wallfish a fost legatara viitoarelor sale călătorii muzicale. Datorită melodiei și a funcției liniei melodice, ea s-a putut detașa de încrâncenarea și de falsul patos cu care erau întâmpinate anumite teorii muzicale la vremea respectivă. În primul rând, ca să poți avea o noțiune elementară despre cum se desfășurau la vremea respectivă nu doar dezbaterile, cât, mai ales simpozioanele cu caracter muzical, e destul să ne amintim ce a încercat să facă în epocă regretatul pedagog și compozitor Alfred Mendelsohn, cel care, mai târziu a fost și el silit să ia calea exilului după 1947 când, din cauza unor presiuni și ingerințe asupra familiei sale, domnia sa a trebuit să semneze un document prin care nu numai că nu se mai putea întoarce în țară, ci, mai ales, trebuia să demonstreze că, tot ce mai avea, legat, ca documente, de starea sa anterioară din anii interbelici, va rămâne în custodia acelui defunct azi, Minister al Propagandei Naționale, cum se numea prin anii ꞌ40. Toate documentele pe care le-ar fi putut obține și copia, legate de familia sa (tatăl său, Leon Mendelsohn, fusese prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale), au fost sustrase de agenții securității și trimise mai departe la organele de resort, tocmai pentru anumite dezvăluiri. Se miza pe legăturile lui Alfred Mendelsohn cu anumite personalități ale intelectualității de dreapta cu care România nu mai putea să facă pact.

Povestiți-ne despre „bijutierii” care au știut să-i șlefuiască uriașul talent.

Evocăm aici figura celei care i-a insuflat dragostea pentru pian și a inițiat-o, practic, în tainele acestui instrument. E vorba de doamna Florica Musicescu, distinsă personalitate a lumii interbelice datorită căreia s-au format foarte mulți studenți având probleme cu legile rasiale din acea epocă, mă refer la Mîndru Katz și la alți tineri muzicieni. Și Menuhin, foarte tânăr pe atunci, tot datorită doamnei Musicescu a reușit să susțină și conferințe și colocvii muzicale la care participau foarte mulți prieteni din lumea evreiască și ne referim la celebrul prozator Isac Peltz și la viitoarea pictoriță care era doar o adolescentă dar cu mare propensiune către lumea spiritualului, Tia Peltz, cea care o va ține la curent pe eminenta studentă Lorry Wallfish cu transformările societății românești după ꞌ45 când toate instituțiile culturale, inclusiv universitățile, inclusiv Conservatorul Regal de Artă Dramatică au suferit nenumărate și malefice modificări. Din fericire, doamna Musicescu nu a fost radiată, nu i s-a interzis să mai profeseze, așa cum s-a întâmplat cu Mihail Jora sau Paul Constantinescu care au trebuit să-și revizuiască modalitățile ideologice de racordare la timpul respectiv. Tot datorită generozității distinsei doamne Wallfish am făcut cunoștință cu o altă personalitate a epocii care a reușit să-i influențeze pregătirea, e vorba de profesoara Pickman, cea care făcuse Conservatorul cu câțiva ani în urmă alături de celebrul Constatin Bugeanu, cel care a avut mari probleme cu regimul de tristă amintire, cu totalitarismul bolșevic. Într-o anumită perioadă maestrul Bugeanu a trebuit să dea lecții particulare pentru a supraviețui și pentru a nu da de bănuit că ar fi pactizat cu dușmanul extern. Fiindcă toți cei care, după ꞌ45, fuseseră doar bănuiți de complicitate cu personalități din exil sau care aveau de gând să corespondeze în afară cu alte persoane decât cu personalități sovietice, suportau groaznice consecințe. Așadar în 1949, soții Wallfish, laolaltă cu alți confrați de breaslă, au reușit să-și creeze o platformă de lucru prin bunăvoința familiei Menuhin după ce depășiseră presiunile prin care guvernul Dr. Petru Groza cerea o adeziune totală la noua configurație politică de atunci și mai ales după ce s-a cerut ca toți cei care activau în cadrul Societății Române de Muzică, viitoarea Uniune a Compozitorilor, să își trimită o parte din lucrări la nou creata pe atunci ARLUS (Asociația de Prietenie Româno-Sovietică). S-a ajuns astfel la totala dominare a falangei culturale de coloratură stalinistă cu care doar o parte a presei, doar o parte a intelectualilor de atunci au reușit să facă pasul în față nu doar pentru a încerca să-și salveze cariera ci și ucenicii. Iar printre acești ucenici s-a numărat și doamna Wallfish care, mai târziu, în SUA, a reușit să coaguleze și să formeze nenumărate „deveniri spirituale” cum spunea domnia sa, deveniri la care nu lua parte doar ea ci și distinsul ei coleg, maestrul Sergiu Comissiona laolată cu Mândru Katz și cu Radu Lupu, prieten de familie cu familia Wallfish, eminent pianist format la școala Nadiei Boulanger și a doamnei Musicescu și care, mai târziu, în anii ꞌ70 a reușit să-și facă debutul în spațiul american și, cu alte cuvinte, să refacă, în planul memoriei afective, o întreagă pleiadă de mărturii creatoare, dacă e să ne amintim doar de ceea ce comenta un distins muzicolog al timpului privind fascinația pe care o degajau violoncelistul Ernst Wallfish și soția sa, marea pianistă Lorry Wallfish. După anii ꞌ70 când situația s-a mai liberalizat și în Ploieștiul natal, când și-a putut vedea o parte din rude, din păcate, tatăl domniei sale nu mai era în viață. El era cel care a reușit să îi cizeleze preferințele muzicale. În casa familiei Wallfish se țineau permanent concerte și mai ales interesante dezbateri pe tărâm muzical și literar la care erau invitați muzicieni de elită cum au fost Alfred Mendelsohn și fiul său Victor, oameni de cultură și artă, pictori, filozofi, sociologul Traian Herseni care a reușit să-i faciliteze contactul cu dirijori de faimă mondială sau cu muzicieni de talia lui Rostropovici cu care a concertat de nenumărate ori, la San Francisco sau în Massachusetts acolo unde se stabilise cu soțul ei. Prin maestrul Brediceanu, când își consolidase statutul de compozitoare, încerca să creeze mici performances în varii orășele din sudul și centrul SUA numai că nu a avut șansa de a-și înregistra muzica.

Dar spiritul călăuzitor în viața sa muzicală a fost mereu marele său prieten George Enescu. Știm cât de mult i-a promovat muzica în America…

De câte ori erau invitați la galele muzicale americane sau în marile capitale europene, Londra, Paris sau Roma, doamna Wallfish, fiind o enesciană împătimită, avea în repertoriu și muzica lui. Și în România încerca să convingă autoritățile timpului să accepte, în repertorii, celebrele rapsodii enesciene care captaseră atenția în perioada interbelică dar care, în plan postbelic, nu mai erau atât de vehiculate. Cunoscuta pianistă, apropiată a lui George Enescu, avea să fie și cea care a dus mai departe muzica sa. Prin Mihai Brediceanu și prin Șerban Lupu care aveau master-class-uri în Europa, la Londra, ori în America, fie la New York, fie la Chicago, i-a promovat muzica și tot cu ajutorul lor a înființat și Societatea „George Enescu” din Statele Unite ale Americii. A creat această societate camerală de inspirație enesciană a cărei președinte de onoare a fost distinsa doamnă Marta Casals, soția lui Pablo Casals cu care familia Wallfish era în relații de lungă durată. Vicepreședinți erau Mihai Brediceanu și Sergiu Comissiona care se stabilise în Israel. Mai făceau parte Marcel Mihalovici, ca și celebrul autor al Amintirilor lui George Enescu, publicistul și muzicologul Bernard Gavoty care, imediat după moartea lui George Enescu, în ꞌ55, a reușit să publice ediția integrală a Amintirilor și pe care Enescu îl rugase să nu schimbe nimic din text. Figura luminoasă a reginei Carmen Sylva era evocată aici și omagiată cu un anumit crescendo afectiv și de Lorry Wallfish și de Cella Delavrancea și de Aurelia Cionca. Exista o rivalitate în epocă între Cella Delavrancea și Aurelia Ciolca, amândouă fiind niște beethoveniene pătimașe, dar și o amiciție în oglindă. Dacă una dintre ele se îmbolnăvea, să zicem, era înlocuită, pentru scenă, imediat, de către colega sa.

Lorry Wallfish a tradus în limba engleză și celebra lucrare „Capodopere enesciene”, de Pascal Bentoiu, un volum-reper și astăzi, de peste 500 de pagini, îndelung citat în literatura internațională de specialitate. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru perpetuarea și punerea în valoare a operei enesciene. Ați putea să ne detaliați aceste realități?

Ultima parte a evocării întâlnirilor noastre cu doamna Wallfish ține de fondarea, spre sfârșitul anilor ꞌ70 a acestei Societăți „George Enescu” cu sediul la Massachusetts, Newhampton, întemeiată cu credința împlinirii datoriei de onoare față de memoria lui George Enescu și la sfatul lui Menuhin care voia să contribuie personal la perpetuarea creației componistice enesciene, fondatori fiind și Marcel Mihalovici, Mstislav Rostropovici, Mirel Iancovici, un vechi prieten de familie care își agrementa cursurile de violoncel cu vestitele sale serate marca Prokofiev, era un împătimit al creației lui Prokofiev și terminând cu Vladimir Mendelsohn, nimeni altul decât fiul compozitorului Alfred Mendelsohn, și el exilat, iată cum istoria nu face decât să reunească figuri importante și maniere componistice și de viață complet diferite. Vladimir Mendelsohn are și acum clasă de muzică, el fiind un împătimit al genului cameral, are această capacitate de a reînvia, de a reface un spațiu și un contur muzical nu numai pe teritoriul Americii ci și, în anii ꞌ80, în Argentina, Venezuela, Columbia, unde el a reușit să facă cunoscute nu numai nume sonore ale muzicii românești dar a reușit să refacă aceste punți de suflet între generații. Așa aș dori să o reprezint și pe irepetabila doamnă Wallfish ca pe o arhitectă de punți, de poduri sufletești. E de menționat faptul că, în toamna lui ꞌ98, a reprimit cetățenia română după ce o pierduse, în anii ꞌ50, fără voia ei, fusese o mare nedreptate a istoriei. A fost o împlinire sufletească pentru doamna Wallfish având în vedere rădăcinile sale culturale și venerația pe care i-a purtat-o lui George Enescu. Sunt legitimități morale ca să o considerăm pe doamna Wallfish o păstrătoare a valorilor și o conștiință exemplară a vieții culturale românești.

Ernst Wallfisch Violă
Lory Wallfisch Pian

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.