Non multa sed multum

Gheorghe Grün : „Trilogia Transilvană”, Bánffy Miklós, Editura ICR, 2019

Între Caragiale și Lampedusa

Publicarea acestui excelent roman este o binevenită recuperare a literaturii transilvănene dintre cele două războaie mondiale, după cei 50 de ani de comunism, o altă formă a totalitarismului naționalist, când cartea nu putea fi publicată întrucât prezenta Transilvania ca pe un teritoriu aparte, cu obiceiuri și tradiții proprii, cu o posibilă conviețuire pașnică între unguri, români, sași și secui.
Romanul este povestea Transilvaniei, incluse împotriva voinței sale în excesiv de marele imperiu austro-ungar, într-o epocă frământată, decisivă pentru istoria Europei, pentru istoria popoarelor și a regiunilor care compuneau pe atunci Imperiul Habsburgic. Este romanul locuitorilor săi, maghiari, români, sași, evrei, pe care îi descrie cu multă simpatie, înțelegere și empatie. Bánffy vorbește despre țăranii români, despre personalitățile politice române – chiar și despre memorandiști – ca despre concetățenii cu care el ar dori să trăiască în pace, bună înțelegere și conlucrare, întru dezvoltarea și creșterea Transilvaniei.
Pe de o parte, Bánffy prezintă fără concesii fauna politică austro-ungară și, pe de altă parte, se simte nostalgia lampedusiană a sfârșitului unui imperiu, a unei societăți elegante, cultivate, snoabe, și care trăiește închistată într-o lume ideală, ruptă de realitățile cotidiene, ruptă de evoluția istoriei.
Mottoul sub care sunt scrise cele trei părți ale romanului este : „Mene, mene, tekel, upharsin”, (numărat, numărat; cântărit; împrăștiat) mesajul prin care Balthazar, rege al Babilonului este anunțat de sfârșitul imperiului său.

După milenii, mâna divină scria pe pereții Hofburgului aceleași patru cuvinte, dar precum Balthazar, nici Franz Joseph și nimeni din jurul său nu au priceput sensul acestor cuvinte și nu au putut face nimic pentru a încerca măcar să evite destinul. Párcele deja au pregătit, au tors, au depănat și, în final, au tăiat „firul vieții” Imperiului Austriac.

„Trilogia Transilvană” („Erdélyi tőrténet”, în traducere literală „Poveste Ardeleană”) scrisă de Contele Bánffy Miklós de Losoncz stă sub semnul destinului : sfârșitul Imperiului Austro-Ungar, dispariția unei clase sociale (nobilimea maghiară), moartea unui artist (László Gyeröffy), moartea unei iubiri (Uzdy Adrienne).

Imperiul Austro-Ungar
Evenimentele descrise se petrec între anii 1904 și 1914, acoperind doar 10 ani, dar ani decisivi pentru soarta Monarhiei Austro-Ungare. Decăderea imperiului începuse deja de ceva vreme, astfel încât Robert Musil (1880-1942) îl numise Kakania (de la „K und K”, recte „Kaiser und König”, „Împărat al Austriei și rege al Ungariei”).
În perioada descrisă, monarhia se zbate între trei forțe antagoniste : bătrânul împărat Franz Joseph, pe de o parte, Franz Ferdinand (moștenitorul tronului) de altă parte și Regatul Maghiar, fiecare cu interesele sale divergente.
In 1848 revoluțiile din întreaga Europă dăduseră semnalul trezirii naționale. Monarhia austriacă era formată dintr-un șir întreg de națiuni încorporate cu forța și care visau independența. Plapuma care acoperea imperiul pe o jumătate de Europă, era formată doar din petece. Și totuși, lăcomia și setea de putere făceau ca Împăratul să vrea tot mai mult, să înghită Serbia, Bosnia-Hertzegovina, Muntenegru, Albania. Nimeni nu își dădea seama de tensiunile create de aceste acaparări. Și cusăturile au început să cedeze treptat. Maghiarii, croații, slovenii, cehii, slovacii, românii, albanezii își cereau dreptul la autonomie, la autodeterminare. În urma presiunilor la care rezista tot mai greu, în anul 1867 printr-un compromis (Ausgleich), Imperiul s-a transformat în Imperiul Austriac și Regat al Ungariei, iar împăratul a devenit K&K. Ca urmare a acestui compromis, a apărut un fel de federație formată doar din Austria și Ungaria, în care toate celelalte națiuni incluse în Ungaria aveau un rol minor, cu doar câțiva reprezentanți în parlamentul maghiar. Maghiarii, împărțiți între partizanii revoluției de la 1848 și adepții compromisului, se luptau pentru putere în parlament, blocând pe rând, orice inițiativă care să ducă la întărirea capacităților militare ale monarhiei, într-o perioadă tulbure în care națiunile Europei se înarmau și se pregăteau de război. Activitatea parlamentară maghiară era subordonată legilor vechii nobilimi maghiare supuse codului de onoare, duelurilor, programului de baluri, curse de cai și vânători mondene…
Pe de altă parte, Franz Ferdinand, moștenitorul tronului, aștepta cu nerăbdare moartea bătrânului său unchi, ca să urce pe tron în locul său. De aceea, el bloca orice inițiativă pozitivă a lui Franz Joseph, cu gândul să aibă el gloria implementării acestora, la momentul oportun.

Nobilimea maghiară
Ungaria era moștenitoarea tradițiilor unei foarte vechi nobilimi care, încă din Evul Mediu, dispunea de o lungă serie de privilegii la care nu voia să renunțe. Deși cultivați, vorbind curent mai multe limbi europene, umblați prin lume, ei țineau la tradițiile lor medievale, izolându-se cu timpul, tot mai mult, de lumea reală. Închistați în prejudecățile și privilegiile clasei lor, înrudiți cu toții între ei, trăind între pereții castelelor, palatelor, vilelor pe care le posedau în întreaga Europă, își petreceau vremea organizând vânători, baluri, sau jucându-și averile la Cazinou.
Romanul are uneori tonalități caragialești. La un moment dat, un parlamentar dorea să facă pace între adversarii politici :
– „după cum vezi, nici eu nu judec pe nimeni, așa că mă am bine atât cu dulăii de pază, și arată spre dreapta – cât și cu lupii – și arată spre stânga lui. Dar nu înțeleg, stimați domni, de ce vă rățoiți unii la alții…. Aici Jenő Laczok își desfăcu brațele într-un gest nefiresc, apoi le duse din nou la piept și făcu așa de mai multe ori, spunând mereu: Să vă îmbrățișati ! Trăiască, Trăiască !”
Parcă îl auzim pe Caragiale : „vechi procuror trib. X”, scriind ministrului justiției : „împăcat cu directoru. Pupat toți piața endependenți”… sau pe Cațavencu spunând : „Să mă ierți și să mă iubești ! Pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români … mai mult sau mai putin onești !” […] Muzica, Muzica !”, diferența dintre personaje constând doar în gradul diferit de cultură, de nivel gamatical și nicidecum moral.
Bánffy, prin alter egoul sau, Abády Bálint, nu poate decât să asiste cu durere și nostalgie la faptul că toți cei ca el au devenit anacronici, izolați în lumea lor imaginară și nu mai pot, sau nu mai vor să trăiască în lumea prozaică a anilor dinaintea războiului.

Se simte că el își iubește semenii dar, în același timp, el iubește Monarhia, iubește viața de nobil și, mai ales, iubește Transilvania. Însă, clarvăzător, el vede decăderea clasei sale sociale, vede apropiindu-se sfârșitul unei epoci, sfârșitul lumii sale în care se simțea atât de bine și se trăia atât de elegant. Așa cum spune Abády: “… generația maturizată după ‘48, când tinerii nobili nu mai aveau acces la funcțiile publice – ocupația lor de bază până atunci – fiind deci condamnați să taie frunze la câini, se împrieteniseră binișor cu paharul. Totuși erau soți buni și, chiar dacă mai dădea câte unul ortul popii, nu soțiile erau de vină că nu i-au ținut din scurt. Dar mamele aveau și alte motive să treacă totul cu vederea: adeseori, aceste chefuri cu lăutari începeau pentru mai multe ore alături de fetele lor, prilejuri numai bune ca să le ceară cineva mâna, iar când bărbații benchetuiau de capul lor, măcar erau în cercul lor restrâns, unde damele deșuchiate nu aveau niciodată acces. Soțiile preferau ca bărbații să-și petreacă nopțile cu țiganii, decât să umble hai-hui, draga mea, și să se umple de cine știe ce boli lumești… ”.

László Gyeröffy
Un personaj important al romanului este László Gyeröffy, talentat muzician. Însă soarta lui este determinată de neputința sa de a se rupe de patima jocurilor de noroc și a băuturii. Deși promis unei frumoase cariere de compozitor și intepret, cu o iubire împărtășită, el cade pradă tentatiei și își pierde iubirea, cariera și, în final, viața. Încet-încet decade, pe parcurs fiind susținut de către amantele sale temporare, care l-au iubit sincer încercând pe rând să îl repună pe calea împlinirii artistice. El însă, neiubind pe niciuna dintre ele, refuză din orgoliu toate încercările de salvare. Decăderea sa este simbolizată de categoria tot mai joasă a amantelor sale: de la aristocrata Fanny, la burgheza Lazăr, pentru ca, în final, să moară în brațele fetei (frumoase) a băcanului din sat, evreică pe deasupra. În destinul lui, se reflectă soarta întregii clase sociale din care face parte… de la noblețe sufletească și viață pusă în slujba interesului general, la bagatela jocurilor de noroc, a duelurilor de onoare, balurilor, vânatorilor, adevărat „târg al vanităților” și, în final, sortită dispariției.

Uzdy Adrienne
Firul povestirii pe care este construit întregul roman, este dragostea dintre Abády și frumoasa Adrienne. Autorul parcurge istoria iubirii sale, pornind de la o prietenie din copilărie, care evoluează într-o dorință de cucerire precum a vânătorului în preajma prăzii sale. Treptat însă, instinctul vânătorului lasă locul unei sentiment sincer, care se dezvoltă treptat de la refuzul femeii măritate nefericit, la o dragoste împărtășită. Dar, până la urmă, destinul face ca relația lor să eșueze din cauza fiicei Adriennei, bolnavă de tuberculoză și internată într-un sanatoriu din Elveția.

Avem acum prilejul să ne bucurăm de un roman-epopee, în minunata traducere a lui Marius Tabacu. Romanul are trei eroi principali : Abády Bálint, iubita sa, Adrienne Milóth și Transilvania. În măsura în care AB (cum este numit în carte de către Adrienne) este îndrăgostit de Adrienne, în aceeași măsură este îndrăgostit de Transilvania. Sunt memorabile descrierile de natură ale Munților Apuseni, ale Țării Moților, a dealurilor din jurul Clujului, conacelor și castelelor clădite în aproape fiecare sat și comună.

Romanul este prefațat de două excelente studii (Marta Petreu și Lucian Nastasă-Kovács), astfel ca bucuria lecturii să fie amplificată de analizele pertinente și amănunțite ale acestui roman-fluviu. Cine cunoaște istoria epocii, se va bucura de o viziune din interior a acelei lumi și acelor vremuri hotărâtoare în destinul lumii, iar cine nu cunoaște această istorie, va avea prilejul să se familiarizeze cu ea.
In orice caz, cu sau fără o analiză aprofundată a romanului, el oferă cititorului o lectură plăcută a unui roman care, odată început, nu mai poate fi lăsat din mână.

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.