Non multa sed multum

Hedi Simon: Vioara întâi sau forța evocării / gânduri pe marginea unei lecturi /de Irina Airinei

Cărțile publicate de Hedi Simon au impus definitiv scriitura originală, fermecătoare și profundă a acestei autoare atât de sensibile. Lumea cărților ei e rezultatul unui model civilizațional comportamental construit cu migală și rafinament, căruia îi dă viață sub diferite titluri în schițele și nuvelele sale:

„Nostalgie”, „Drumuri paralele”, „A fost ce a fost, dar nu va mai fi”, „Aura”, „Livia”, „Şeindale”, „Un om fericit”, „Prietenii”, „Păcatele părinților” ș.a.

Acest model al unei intelectualități de formație clasică plurivalentă, model modern așezat pe canoanele străvechi ale iudaismului tradițional care mai transpar doar ocazional, dar a căror amprentă etică se simte în orice aspect al vieții personajelor, acest model își dovedește soliditatea în romanul ei apărut recent la „Hasefer” și intitulat sugestiv, cu referire la trama cărții, „Vioara întâi”.

Încă de la început, autoarea mărturisește (în prefață): „Defectul meu este că iubesc oamenii și sufăr mereu pentru durerile omenirii. De aceea, ori de câte ori întâmplarea îmi scoate în față doar un crâmpei de povestire care îmi înflăcărează imaginația și îmi încălzește inima, simt că trebuie s-o pun pe hârtie, chiar dacă mi-am promis să închei cu aventurile mele literare. Și o iau de la capăt cu munca pentru următorul an sau chiar doi. După ce s-a aprins o nouă scânteie, mă lipesc de alte personaje care trec prin situații reale, completate de imaginația mea, le îndrăgesc ca pe niște prieteni apropiați și nu mă opresc până nu duc povestirea la sfârșitul ei firesc, indiferent prin câte tensiuni dramatice trebuie să trecem de la un capăt la altul al narațiunii.”

Subscriem aici la părerea scriitoarei Madelaine Davidsohn care a remarcat natura pozitivă a autoarei, spiritul ei luminos: „Proza lui Hedi Simon are o tristețe care îți pătrunde în suflet și mergi împreună cu ea până la deznodământul bun. Pentru că Hedi este o persoană optimistă, o persoană pozitivă care, până la sfârșit, îți dă satisfacția unei încheieri pe care ți-ai dorit-o.”

Romanul cuprinde, în paginile sale, povestea unei iubiri dintre doi tineri frumoși în sensul cel mai curat și mai adânc al termenului. Doi tineri stigmatizați de destin, doi tineri care sunt la capătul unei nemiloase treceri familiale prin tragediile istoriei. Gândurile lui Alex reverberează nesfârșite valuri de tristețe: „Deodată mi-am amintit acea zi de primăvară timpurie, când mama m-a adus tot aici, pentru a fi sarbătorit cu ocazia zilei mele de naștere, la 13 ani. Am aflat atunci de la Rabi de ce anume aniversarea de 13 ani este atât de importantă: în acea zi mi se serba Bar Mitva, iar eu deveneam bărbat. Mare păcat că tata nu era de față… Rabi Katz știa despre moartea lui într-un lagăr Siberian. ÎI cunoscuse pe tatăl meu și spunea că fusese un om cinstit si bun. Un an întreg acest rabin a spus Kadiș în amintirea lui. Atunci, în vremurile acelea, erau și mai puțini evrei curajoși care îndrăzneau să vină la templu în zi de sabat. Și totuși zece bărbați se adunau întotdeauna la rugăciunea de dimineața. Prea mulți însă nu se arătau pe acolo și era de la sine înțeles că nu aveau curaj să se apropie de Casa Domnului, de frica KGB-istilor care mișunau prin tot cartierul și care, de fapt, se învârteau peste tot, erau prezenți în toate colțurile orașului. Chiar și în sălile de cinematograf, urmărind reacția publicului sau chiar trăgând cu urechea la șoaptele dintre perechile îmbrățișate.”

Tăvălugul stalinismului le anihilează, celor doi protagoniști ai cărții, familiile, în împrejurări cumplite care sfidează orice morală, orice rațiune, orice umanitate. Stigmatul celor „născuți evrei” îi urmărește toată viața iar problemele lor existențiale sunt urmări ale tragediei Holocaustului, ale generațiilor de sacrificiu din epoca Gulagului, ale imensei închisori sovietice din care, căutându-și urmele părinților, ale copilăriei mici din Chișinău, eroii întregii povești, Sonia și Alex, au reușit să se extragă…Vioara întîi este expresia melosului sfâșietor al uciderii mamei, Alex are și el în rănile sângerânde, dorul de tată. Verbul seducător al autoarei ascunde profunzimi întunecate, nevindecate încă. Hedi Simon demonstrează și aici și în „Şeindale” rafinament psihologic, talent descriptiv, vigoarea coloristului, forța evocării și un manierism clasic de foarte bună calitate. Prin calitățile ei incontestabile, Hedi Simon se profilează ca o autoare de referință a literaturii israeliene de limbă română din ultima perioadă. Publicând pagini de proză memorabile, nici un istoric literar nu va putea face abstracție de contribuția ei la dezvoltarea literaturii române din Israel.

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.