Non multa sed multum

Cu Horaţiu, „ nicicând n’o fo’ să nu fie-ntr-un fel”

“Alcătuirea mea cea condamnată/ Să-ncapă în…a fost odată” (Horaţiu Mălăele)

Un (mai vechi) interviu de Irina Airinei

Viaţa ta seamănă cu o poveste…aşa mi se pare.., Horaţiu Mălăele…

Da, povestea călătorului care se caută. Dacă vrei să afli ceva despre mine, întreabă-mă…

Ce ai vrea să te întreb?

De unde vin, cine sunt şi unde mă duc…

De unde vii, Horaţiu Mălăele ? Cu cine ţi-ai făcut ucenicia ? Cine te-a învăţat desenul, actoria, arta vieţii?

Unul dintre ei a fost primul meu învăţător de desen care s-a numit Nicu Gherghe. El mi-a pus un creion în mână, el m-a învăţat cum se face o raţă, el m-a învăţat cum se face o mână şi îi sunt îndatorat toată viaţa pentru că şi datorită lui am reuşit să nu mă plictisesc. Mai întâi, Ion Dogar Marinescu, un prieten de-al meu de demult, a fost, nimeni nu mai ţine minte, un mare caricaturist care a renovat, într-un fel, faţa caricaturii româneşti pe la începutul anilor ’70 şi a făcut un grup care s-a numit Punct Grup şi datorită lui am învăţat să gândesc desenând.

Mai apoi a fost Saul Steinberg, un alt român de care habar n-are lumea şi care s-a născut aici, în România, la Râmnicu Sărat şi a fost, poate, cel mai mare grafician pe care l-a avut umanitatea. La un moment dat, răsturnând nişte metehne şi, mă rog, instalând altele, dar foarte modern, aş putea spune eu, a fost un fel de Brâncuşi al graficii, şi de la el am învăţat, urmărindu-l. Apoi el a fost paginator la New York, a devenit faimos. Mai încoace a fost Octavian Cotescu cu care am petrecut patru ani într-ale actoriei şi care a fost maestrul meu de drept în arta spectacolului şi a descifrării, a limpezirii unui rol. Un părinte bun, de la care am învăţat multe. Ne-a explicat cât de dramatică e meseria, cât de pasionantă e actoria. Noi am facut Institutul in anii in care el se afla la etajul de deasupra Teatrului Bulandra, în cea mai extraordinară etapă a lui. Era perioada anilor ’70, când am văzut spectacole puse în scenă de Liviu Ciulei, spectacole uluitoare cum ar fi “Leonce şi Lena”, “O scrisoare pierdută”, “D’-ale carnavalului”, “Nepotul lui Rameau”, “Play Strindberg”. Apoi au fost prietenii mei dragi, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Radu Beligan şi alţii.

Cum te-ai simţit crescând în umbra lor ?

Nu am avut sentimentul creşterii, am avut sentimentul acumulării, într-un fel, şi, pentru asta, le sunt recunoscător.

Dar regia, dar filmul? De ce şi pentru ce…?

Nu am încercat să fac regie de film sau regie de teatru pentru că trebuia sau pentru că îmi folosea. Am citit nişte texte, am crezut că văd lumina unui spectacol şi atunci am purces la treabă. Niciodată nu m-am gândit să fac film. Dovada e că am şi propus scenariul ăsta mai multor regizori şi mai multor producători. Nimeni nu i-a dat curs şi atunci m-am ambiţionat, am zis că îl fac eu. În momentul în care m-am apucat de treabă am ştiut că pot să-l şi fac. De obicei nu mă apuc de un proiect fără să am sentimental că îl duc la bun sfârşit.

Care consideri că a fost rolul tău cel mai drag ?

Nu am avut un singur rol foarte drag pentru că am avut şansa opţiunii de la bun început, nu am fost obligat să joc ceva, aşa încât, alegându-mi rolurile, acestea au devenit proprii mei copii şi nu poţi să iubeşti un copil mai mult decât pe celălalt.

Dar rolurile foarte grele ?

Au fost mai multe. „Sinucigaşul” a fost o cârcă destul de grea, o raniţă destul de mare, intram pe la sfârşitul spectacolului care dura vreo două ore jumate, era destul de chinuitor, erau conflicte multe, era un rol în forţă, deci, din punctul ăsta de vedere, a fost unul din rolurile grele.

Cine eşti tu, Horaţiu… şi ce e un actor ?

Dumnezeu ştie. Asta mă întrebam şi zilele trecute, oare ce-l împinge pe un om să se împrăştie în atâtea personaje, evident neglijându-şi propria personalitate pentru că, poate că, uneori , are prea puţin timp pentru el. Este în natura actorului să fie atât de ubicuu, atât de proteic, atât de versatil. Este un om care izvorăşte continuu şi învaţă permanent, calfă călătoare în căutarea perfecţiunii. „Ce e un actor?/Şi ce vrea sa spună?/Un biet trecator cu-o ţigară în mână/E singur şi trist, cortina-i căzută… /Paharul e gol…clipa pierdută… ”

Cum te simţi când joci un rol dominant ?

În momentul în care ai un rol mai complicat şi direcţiile sunt bine prestabilite, evident că te supui total acelor reguli. Te umpli de un eu imaginar, eşti acel personaj, trăieşti în pielea lui.

În ce loc ţi-ar plăcea să trăieşti, în trecut sau în viitor ?

Mi-ar plăcea să fi trăit în trecutul ideal, să mă bucur de un confort financiar mai stabil, de compania unor oameni mai zâmbăreţi, mai binedispuşi.

Unde este „acasă” pentru tine?

Poezia înseamnă pentru mine „acasă”. Ador poezia, mai ales a celor pe care i-am cunoscut şi iubit: Nichita, Sorescu. Îi iubesc pe Blaga, pe Eminescu. Da, sunt şi rămân un romantic.

În 1979 când ne-a vizitat ţara, Celibidache vorbea despre o gravă confuzie a valorilor în care se zbătea cultura românească. S-a schimbat ceva în această privinţă ?

Nu sunt un foarte bun analist să fac o vivisecţie foarte corectă, fac una subiectivă. E o criză în cultură, în special a receptorului, dar şi dintr-un punct de vedere pe care îl enumeram mai la deal, al lipsei de bani, al stresului pâinii zilnice, isteria asta politică, conjuncturală. Toate astea la un loc dau un receptor defect. Astfel, oamenii de cultură nu sunt apreciaţi, mai sunt câteva zile până la Ziua Culturii şi acest lucru nu este receptat cu un interes real. La noi există această meteahnă: dacă în ţările celelalte oamenii se bucură de oamenii valoroşi pe care-i au, la noi, dacă arăţi un om de cultură, trebuie mai întâi să-l scuipi ca să-l vezi. Lumea s-a obişnuit să înjure, e un lucru rău. Valorile culturale excepţionale, din păcate, ori nu sunt receptate, ori există o indiferenţă asumată.

Care e soarta tinerilor actori, azi ?

Poate că sunt puţin speriaţi. Am întâlnit o doamnă care a spus un lucru foarte deştept despre raportul nostru cu fatalitatea. Pentru că tot înjuram şi mă întrebam “ce va fi, ce va fi ?” ea a făcut o butadă excepţională şi liniştitoare, în fond, a spus: „Domnule dragă, nicicând n’o fo’ să nu fie-ntr-un fel.” Iată, acum e în felul ăsta, la anul va fi altfel şi aşa mai departe. Umanitatea nu e datoare să meargă pieptiş înainte şi probabil că nu are nici o obligaţie. Ea trebuie să mai dea şi la vale, să mai urce şi un deal, să mai şi coboare, iar… Probabil că acuma rostul ei este să coboare.

Nu te întristează distrugerea deliberată a memoriei Bucureştilor ?

E trist, dar unii mai şi clădesc. Dacă privim pesimist numai în partea cenuşii, o să fim şi mai trişti. Să ne uităm şi să-i încurajăm pe cei care fac şi vor să facă. Pentru că „Şi mâine-i o zi /Şi ziua din tine /Frumos va zâmbi /Speranţei din mine.”

Cum trăieşti această relaţie cu Dumnezeu?

Tot ce există, există datorită proporţiei divine. Care, fără îdoială, I se datorează.

Crezi în destin ?

Da, cred că suntem predestinaţi şi cred că există o putere absolută care ne cârmuieşte. Cred că există un destin, cred că avem o sarcină. Vezi tu, animalul nu se plictiseşte, omul se plictiseşte. Dacă se plictiseşte şi pătrunde rostul acelei plictiseli, înseamnă că nu face, în momentul acela, ceea ce trebuie. El ar trebui să fie în altă parte, să-şi ducă rostul în altă parte. Dacă se plictiseşte, înseamnă că e în pericol.

Încotro ? La ce visezi? Ce îţi doreşti cel mai mult ? Dar nouă, spectatorilor

Îmi doresc să fim sănătoşi, să fim veseli şi să avem noroc. Râdeţi, căci râsul este muzica sufletului, jucaţi-vă căci jocul este secretul tinereţii, citiţi, deoarece cartea este fântâna înţelepciunii, gândiţi, înţelepciunea fiind izvorul puterii, fiţi calmi, da, calmul e calea spre fericire, fiţi buni fiindcă bunătatea este cheia succesului…Şi să iubiţi…pentru că iubirea este raţiunea de a trăi…

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.