Non multa sed multum

Ioan LĂCĂTUȘU, Florentina TEACĂ, Erich‐Mihail BROANĂR: PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN COVASNA ȘI HARGHITA

Ioan LĂCĂTUȘU, Florentina TEACĂ, Erich‐Mihail BROANĂR
PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN COVASNA ȘI HARGHITA (Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2019)

O lucrare de referinţă care oferă imaginea unui ţinut scăldat în lumină spirituală, o pleiadă de valori pe care le regăsim în această lucrare de viaţă şi suflet românesc. Redăm aici câteva pagini de început:

„În prezent satul românesc traversează o criză gravă fiind „răstignit” între nostalgie şi nepăsare, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară. Locurile natale sunt părăsite de generaţiile tinere şi solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă. Sătenii se înstrăinează de propriul pământ şi de propria lor identitate. Tradiţiile populare, majoritatea cu o profundă conotaţie spirituală, sunt lăsate uitării. O mare problemă este astăzi depopularea satelor, din cauza fenomenului emigraţiei sătenilor peste mări si ţări.

Iubite cititor, citind această carte vei constata că ea este comparabilă cu un act liturgic, deoarece numele înşiruite în aceste pagini reprezintă amintiri şi oameni care s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, iar prin lectura noastra nu-i putem decât muta din inimi în ceruri, urmându-le credinţa.”
f Andrei,
Episcopul Covasnei si Harghitei (Foto: BASILICA)

„Prezentarea personalităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, azi judeţele Covasna şi Harghita, trebuie abordată în condiţiile specifice în care a trăit şi s-a manifestat populaţia românească, din aceasta parte de ţară, după colonizarea secuilor. Între istorici, este unanim acceptată ideea că istoria acestei zone a arcului intracarpatic nu începe cu colonizarea secuilor, iar după acest moment, istoria nu se rezumă doar la cronica unei unice şi privilegiate etnii, aşa cum încearcă să prezinte lucrurile unii istorici maghiari interesaţi. Ea înseamnă convietuire, interferenţă, complementaritate si, nu în ultimul rând, o zestre comună de avere materială, morală şi spirituală, o anumită demnitate a dimensiunii istorice legate de un destin comun, care ar trebui să creeze o permanentă punte de legătură şi de apropiere, valori care se impun cu mare forţă în construcţia viitoarei Europe. Prezenţa şi continuitatea străromânească de locuire în spaţiul culturii intracarpatice, până la venirea secuilor şi după aşezarea acestora în teritoriile cunoscute apoi drept „scaune secuieşti” constituie realităţi atestate de numeroase mărturii arheologice, lingvistice, etnografice şi documentare şi după retragerea împăratului Aurelian.

Printre cele mai relevante mărturii ale indiscutabilei continuităţi româneşti în acest spaţiu sunt şi vestigiile arheologice, care atestă cu certitudine prezenţa populaţiei băştinaşe şi după retragerea lui Aurelian, când sunt probate concomitent şi urme ale vieţii creştine. Toponimia din interiorul curburii Carpaţilor stă mărturie a prezenţei româno-slave în aceste vetre de locuire. Încă din primele atestări documentare scrise, românii sunt prezentaţi cu un statut de oameni liberi, participând alături de secui la importante evenimente militare şi politice, cum erau apărarea trecătorilor de tătari sau, până la un timp, fiind prezenţi la lucrările dietei transilvane (aşa cum atestă documente din secolul al XIII-lea).

În condiţiile istorice cunoscute, după aşezarea secuilor în zonă a avut loc un intens proces de deznaţionalizare, respectiv maghiarizare a românilor, mai întâi pe cale „paşnică” iar, mai târziu, începând din secolul al XlX-lea, pe cale violentă, prin măsuri coercitive, de natură legislativă şi instituţională, prin biserică, şcoală, armată etc. Statutul social de iobagi şi apartenenţa la religia ortodoxa „nereceptă” au constituit principalele obstacole în calea ascensiunii sociale a românilor din sud-estul Transilvaniei. Cu toate acestea, sunt numeroase menţiuni documentare referitoare la nobilii români sau la cei deveniţi secui provenind din familii româneşti. Pe frontonul bisericii româno-catolice din Sânzieni, zidită în 1401, se află stema Moldovei fiindcă, după tradiţia locală, biserica a fost ctitorită de Ruxandra, fiica lui Alexandru cel Bun, căsătorită cu baronul Apor, fapt îndeobşte cunoscut. Cel mai vechi mormânt din cimitirul de lângă biserica-cetate româno-catolică din Lemnia, din anul 1514, este al lui Petru Mihalcea (Mihalcsa Peter), originar dintr-o familie domnitoare din Ţara Româneasca. Familia Csioria din Zagon, probabil Ciurea la origine, a primit titlul nobiliar în 1606, cu particula „de Păpăuţi”. O altă familie nobiliară din Simeria (azi cartier al municipiului Sfântu Gheorghe – în vechime denumit Breaza) a fost Baksa (Baxa), la origine posibil Bucsa, înnobilată în 1610. Conscripţia de la 1614 înregistrează în scaunele secuieşti, pe lângă iobagi şi militari, oameni liberi şi nobili români. Printre aceştia se aflau: Mark Miklos, nobil din Aninoasa (Reci), orăşeni plătitori de dare, în Odorhei, Sfântu Gheorghe, Breţcu; militari în Sânzâieni, Poiana, Zagon, Belin, Aita Mare, Joseni, Cozmeşti, Tomeşti etc., mulţi oameni liberi în Lemnia, Let, Mereni, Nicoleşti, Suseni, Zagon s.a. În anul 1619, locuitorul Popa din Lemnia, probabil chiar preotul român de aici, a fost înnobilat. Printre asesorii scaunului de judecată de la Cristur din 1634 se afla şi Stefan Boier din Cobăteşti, desigur boier român. Din Turia de Sus era şi nobilul secui de origine română Kozma Istvan, cândva Cozma Ştefan, aidoma atâtor Kozma şi Cozma ce populeaza azi aşezările noastre, înnobilat în 1653. Foarte probabil, şi familia de nobili Csoboth din Turia de Jos, înnobilată în 1656, este de origine română. Din Zagon au fost înnobilate, în sec. XVII, familiile Albu, Bura, Cozma şi Olah, toate de origine română. Tot atunci au fost înnobilate familile Kozma din Zăbala, Kozma şi Român din Sânzieni, Kozma din Santionlunca.

Tot o pregnantă dovada a prezenţei româneşti în zonă este şi ocupaţia pastoritului şi a prelucrării produselor ovine la românii din scaunele secuieşti. Ca şi mocanii Săceleni, bogaţii stapâni de oi din Breţcu şi Covasna nu însoţeau oile nici la vărat, nici la iernat. De obicei, fiind în genere mai vârstnici, ei stateau pe acasă, unde se ocupau cu negustoria şi cărăuşia. În Breţcu, la fel ca şi în Săcele şi Covasna, un singur stăpân avea mii de oi. De exemplu, în secolul al XIX-lea, oierii din Poiana Sărată, din cele vreo 46 de târle, aveau numai doua stâni în munţi, restul, cele mai multe, în Crimeea (cca. 30 de tarle), în Basarabia, în judeţele Cahul şi Ismail şi în Balta Brăilei. Breţcanii aveau numeroase stâne şi târle în judeţul Covurlui, în Balta Brăilei şi în Bărăgan, în Dobrogea, în Tecuci, Tutova, Iaţi, Basarabia, iar restul în Munţii Vrancei, ai Breţcului şi ai Ciucului. Din cele 35 de stâne ale covăsnenilor, aproape toate erau în Muntii Vrancei, numai vreo două în Archita şi nici una la câmpie. Oierii din Mărtănuş aveau stâne în podişul Covurlui şi în Basarabia. După Sabin Opreanu, într-o târlă erau, prin anii 1860, în tovărăşie, cam 3000 de oi. Această ocupaţie de veacuri a românilor din arcul intracarpatic a creat o civilizaţie materială şi spirituală specifică, cu strălucitoare datini şi tradiţii, cum era Sântilia, cu prilejul coborârii celor de la munte în sat.

Prin poziţia lor geografică, judeţele Covasna si Harghita au jucat un rol important în decursul istoriei, fiind aşezate la întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de Moldova şi Muntenia, prin mai multe pasuri. Reţeaua drumurilor, potecilor şi plaiurilor din zona Carpaţilor de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menţinerea legăturilor economice, spirituale şi naţionale la locuitorii celor două versante ale Carpaţilor. Negustori români şi aromâni, alături de cei armeni, sunt prezenţi în Tulgheş, Frumoasa, Topliţa, Gheorgheni. În Odorheiu Secuiesc, în anul 1600,construiesc o biserica ortodoxă. Timp de câteva secole, oraşele Târgu Secuiesc şi Breţcu s-au judecat în legătura cu dreptul de cărăuşie a produselor prin pasul Oituz. Negustori români din Târgu Secuiesc locuiau, în plin secol al XVIII-lea, în cartierul românesc denumit, până în anul 1850, satul Canta, unde se afla şi biserica lor, ridicată din piatră în anii 1731-1733 „în locul celei vechi de lemn”. Românii, „cu credinţa şi datinile lor”, locuiau în Canta, dar ţineau „bolte” în centrul oraşului, predominand prin număr şi intensitatea negoţului faţă de celelalte comunităţi ale negustorilor sârbi şi armeni. Un intens schimb de mărfuri avea loc cu ocazia tradiţionalelor târguri din Târgu Secuiesc.

O seamă de personalităţi româneşti sau de origine română din curbura intracarpatică s-au afirmat în cultura maghiară. În rândul acestora se află, printre alţii:

Ioan Căianu (Caioni) (1629-1687), român trecut la catolicism, călugăr şi egumen al Mănăstirii franciscane din Şumuleu Ciuc, muzician, tipograf, culegător de folclor, inclusiv românesc, botanist;

Mircea Janos (n. 1834, in Brates), scriitor si istoric de origine română, ai cărui descendenţi au venit din „Ţara Valahilor”; Czet Janos, alias Tetu (n. 1802, in Ghidfalău), general revoluţionar, apropiat lui Kossuth Lajos – fiul capitanului Tetu, originar din Ţinutul Făgăraşului; Maria de Szentkereszty din Arcuş – născută Florescu, fiică a cunoscutelor familii româneşti Florescu şi Bibescu; Kasas Emo de „Gimes”, preşedintele Uniunii Mondiale a Artiştilor Plastici Maghiari (S.U.A.), nepotul învăţătorului Gheorghe Casas din Vâlcele; Plugor Sandor (1940-1999), artist plastic, descendent al unei vechi familii româneşti din Chichiş şi mulţi alţii.

Eliberarea din iobăgie şi „vântul de libertate” de după 1848 a fost prilejul, pentru români, de a obţine pământul lucrat de ei de secole la rând, de a-şi ridica şcoli şi biserici, de a accede la cultură. Această libertate a dus la diversificarea profesiilor la români, la crearea unor lideri si a unor personalităţi care s-au distins în viaţa culturală şi în ştiinţă, precum şi în viaţa publică. În comitatele Ciuc, Treiscaune şi Odorhei funcţionau numeroşi oficiali români, cum a fost şi Ioan Florian, preşedintele Tribunalului din Odorhei (1890), Alexe Onitiu, judecator la Sfântu Gheorghe (1870), Ioan Pipos, dregator de stat la Sfântu Gheorghe si Cozmeni (1852-1861), Patriciu Barbu – „cancelist” (funcţionar) la Odorhei (intre anii 1861-1871), Anton Bariţiu – „cancelist” la judecătoria cercuală din Miercurea Ciuc (1871-1882), Alexandru Sotropa la Gheorgheni (tot în a doua jumătate a secolului al XlX-lea), Alexandru Surdu (7-1882), judecator la Tribunalul cezaro-regesc din Odorhei, la moartea caruia ziarul Observatoriul din Sibiu scria, la 13/25 martie 1882: „Stima generală, fără deosebire de naţionalitate, îl concumitu (însoţeşte) până dincolo de mormânt”.

De altfel, în prima jumătate a secolului al XlX-lea funcţionau în regimentele de infanterie (granicereşti) şi secuieşti (imperiale) de la Târgu Secuiesc si Miercurea Ciuc, precum si în cel de cavalerie (de husari) de la Sfântu Gheorghe, şi ofiţeri români, unii cu grade şi funcţii impor- tante în regiment (Gheorghe Popa, Matei Popp, Alexandru Crainic, Ioan Tet, David Domide).
Din sânul comunităţilor româneşti din sud-estul Transilvaniei s-a ridicat o pătură de fruntaşi proprietari de pământ şi de unităţi economice.(…)

Parohiile ortodoxe şi cele greco-catolice, împreună cu şcolile confesionale cu predare în limba română, au avut o contribuţie hotărâtoare la păstrarea şi afirmarea identităţii românilor din sud-estul Transilvaniei, inclusiv la formarea elitei intelectuale româneşti, născută în această parte de ţară.(…)

Dacă elevii români din fostele judeţe Ciuc si Odorhei, după absolvirea şcolii primare, frecventau, de regulă, cursurile gimnaziale, liceale şi superioare ale şcolilor din Năsăud si Blaj cei din Treiscaune urmau, de regula, „şcolile mari româneşti” de la Braşov, în mod deosebit acel adevărat „Ierusalim al românilor”, cum era denumit liceul ortodox întemeiat de Andrei Şaguna. La sfârşitul secolului al XIX- lea, cursurile liceului-gimnaziu Braşovean erau frecventate anual, în medie, de cca. 30 de elevi proveniţi din localităţile fostului judeţ Treiscaune (de ex. 42 in anul şcolar 1895/1896, 35 în 1896/1897). Este remarcabilă prezenţa în corpul profesoral al liceului Braşovean, în perioada 1854-1916, a unor cadre didactice născute în localităţi din Treiscaune: Dimitrie Cioflec (autorul unei importante culegeri de poezii populare din satul natal) şi Dionisie Nistor din Araci, Ioan Bozoceanu din Vâlcele, Nicolae Bogdan din Haghig. În acelasi timp, în corpul profesoral al şcolilor din Blaj, au funcţionat profesori originari din actualele judeţe Covasna si Harghita, din rândul cărora menţionăm: Aron Boieriu (1834-1901), profesor de istorie naturală şi limba maghiară, paroh şi protopop al Aiudului (din Ghidfalău); Filofteiu Francisc Laslo (1730-1810), profesor, cu studii teologice la Roma (din Odorheiu Secuiesc); Stefan Boieriu (1794-?), canonic episcopal la Blaj, conducătorul vestitei şcoli româneşti timp de 30 de ani (din Odorheiu Secuiesc) ş.a.

Cercetările privind istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, în anii premergători Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi în cei în care s-a consolidat Marea Unire, au pus în evidenţă faptul că, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, peste 130 de intelectuali români din această zona au absolvit facultăţi de prestigiu din principalele oraşe europene, din care peste 30 au obţinut titlul de doctor în diferite ştiinţe. Cei mai multi au absolvit facultăţile de Drept şi Ştiinţe Politice, apoi cele de Teologie, Medicină şi Farmacie, Filozofie si Litere, Facultăţi Tehnice, de Matematica şi Stiinte Naturale, de Arhitectură, Silvicultură, Academia de Comerţ etc. După localitatea natală, aceştia proveneau din: Topliţa şi Odorheiu Secuiesc, câte 12, Araci – 10, Breţcu – 8, Tulgheş – 8, Poiana Sărata şi Haghig, câte 5, Buzăul Ardelean şi Subcetate, câte 5, Săcel – 4, Covasna – 4 s.a. Dupa confesiune, 76 erau ortodocşi şi 54 greco-catolici. Din totalul licenţiaţilor şi doctoranzilor, peste 30 au beneficiat, în timpul studiilor, de burse de la diferite fundaţii: Gojdu

Alexandru Sterca Şuluţiu, Simion Romanţai,

Vasile Moga, ASTRA şi Fondul Grăniceresc Năsăud.

Un loc distinct în rândul personalităţilor româneşti din Arcul Intracarpatic îl ocupă cei doi principali intelectuali ai satului: „popa şi domnu’ învăţător”. Până în secolul al XlX-lea, românii din Transilvania nu aveau o aristocraţie propriu- zisă, aşa cum declarase şi Simion Bărnuţiu în discursul său din 2/14 mai de la Blaj; românii erau un popor democratic. Totuşi, funcţiile superioare ale unei clase de mijloc erau îndeplinite de preoţi. Aceştia erau persoanele chemate să lumineze poporul si să-l îndrume pe căile moralităţii şi ale prosperităţii.

Preoţii ortodocşi, dar şi greco- catolici, şi-au asumat din plin rolul de purtători ai intereselor comunităţii româneşti din această zonă. Membrii elitei sunt lideri, persoane recunoscute de comunitate ca promotori şi susţinători ai identităţii si intereselor ei. (…)

De menţionat, în primul rând, faptul că în rândul personalităţilor născute ori care s-au realizat profesional şi au activat în Arcul Intracarpatic transilvan se număra ierarhi ai bisericilor ortodoxă şi greco-catolică: Elie Miron Cristea (primul patriarh al României, membru de onoare al Academiei Române, născut la Topliţa, jud. Harghita);

Nicolae Colan (mitropolit al Ardealului, membru al Academiei Române, născut la Araci, jud. Covasna);

Alexandru Nicolescu (mitropolit greco-catolic de Blaj, născut la Tulgheş, jud. Harghita);

ÎNALTPREASFINŢITUL IOAN, mitropolitul Banatului (Întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în perioada 1994-2014); Justinian Teculescu (episcop al Armatei şi al Episcopiei de Cetatea Albă – Ismail, născut la Covasna); Veniamin Nistor (episcop de Caransebeş, născut la Araci, jud. Covasna); Emilian Antal (episcop vicar patriarhal, născut la Topliţa, jud. Harghita); Preasfinţitul Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei (din anul 2015); Sofian Braşoveanu (episcop vicar al Episcopiei Europei Centrale si de Nord, născut la Bacel, com. Chichiş, jud. Covasna); Ignatie Trif (episcop al Episcopiei Huşilor, născut la Bilbor, jud. Harghita.

În calitatea lor de principali lideri ai comunităţilor româneşti din zonă, de-a lungul vremurilor, preoţii ortodocşi şi greco-catolici au fost „nu numai cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în probleme naţional-politice, social-economice şi culturale”, suportând toate consecinţele negative ce au decurs din această calitate. Un prim val de intoleranţă si maximă violenţă s-a abătut asupra preoţilor români din fostele scaune secuieşti, în timpul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Apoi, în timpul revoluţiei de la 1848/1849, majoritatea dintre ei, după relatările protopopului Petru Pop din Breţcu „au fost izgoniţi, jefuiţi de avere, de sănătate şi de viaţă, cu batere de joc tunşi, de credinţa Religiei cu ameninţări de pierderea vieţii”. Un alt moment dramatic a avut loc în anul 1915, cand, în urma înscenării unei asa-zise „acţiuni de spionaj”, un număr de 14 preoţi români din fostul judeţ Treiscaune (alături de alte zeci de preoţi ardeleni), au fost arestaţi sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, închişi şi deportaţi şi „supuşi unor suferinţe greu de descris”. După Diktatul de la Viena, din toamna anului 1940, din nou preoţimea din zonă a fost „parafulgerul în care au lovit toate fărădelegile”. Atunci, au căzut pradă intoleranţei, fiind dărâmate, un număr de 21 de biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, din judeţele Covasna şi Harghita, iar celelalte locaşuri româneşti de cult au fost profanate, devastate sau închise, majoritatea preoţilor fiind obligaţi să se refugieze, ori au fost expulzaţi.

Alături de preot, celălalt lider local, cu un rol deosebit în păstrarea identităţii naţionale, în cultivarea tradiţiilor, educarea morală şi pregătirea pentru viaţă a tinerilor, a fost învăţătorul. „Popa şi domnul învăţător” au format împreună nucleul de intelectuali care au asigurat legătura comunităţilor cu societatea transilvană a timpului. Lucrând adesea în condiţii improprii, beneficiind de o salarizare modestă şi efectuând numeroase sarcinii extraprofesionale, învăţătorii din şcolile confesionale ortodoxe şi greco-catolice au făcut un adevărat apostolat, contribuind decisiv la formarea generaţiilor de tineri din perioada revoluţiei paşoptiste şi în anii care au urmat, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.”

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.