Harry Bar-Shalom: FUGA

(FRAGMENT din Clopotele Ierusalimului, roman, Ed. Hasefer, 2012)

…De mult aştept această clipă –cu înfrigurare, aş putea spune – este clipa în care voi ieşi la drum, am căutat doar momentul propice datorită căruia – sper – voi putea îndeplini fără dificultăţi planul meu de fugă.
Acum e noapte dar, cu toată nerăbdarea care mă cuprinde – aceste furnicături în corp – sunt nevoit să aştept dimineaţa când, deîndată ce Noa va părăsi casa, o voi face şi eu – plec pentru totdeauna! – plec în lume, spre locul mult râvnit…
Cele mai indicate locuri pentru sihăstrie sunt munţii, desigur, dar dealurile acelea golaşe ale Israelului, pot fi denumite oare munţi?! Doar Munţii Roşii din portul Eilat, aceste majestuoase şi sălbatice piscuri de cupru – ”The Red Mountains” – care străjuiesc poarta Mării Roşii, de fapt, a întregului Orient, sunt unicele care pot fi denumite ca atare!

…Până la Castina călătoresc cu maşina mea particulară. E ora prânzului, intru în snack-barul parkingului, întrebându-mă dacă-i înţ‏elept să-mi continui drumul astfel (poate, totuşi, am fost declarat dispărut?!), privesc în jur – nimic suspect – doar şoferi, în special de camioane. Comand un cotlet numai cu castraveţ‏i muraţ‏i – fără garnitură! –, între timp trag cu urechea la o conversaţ‏ie de la masa vecină, un şofer venit din Beer-Sheva se plânge de o strangulare de trafic, în ambele sensuri, produsă de bariere de control poliţ‏ist. Astfel capăt răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o: deci, de-acum înainte voi călători numai cu mijloace de transport publice – ceea ce înseamnă că, pentru început, voi lua autobuzul pentru Arad(*), via Hebron(*), care ocoleşte oraşul Beer-Sheva.
Mă interesez de orar – am mult de aşteptat, dar nu-i nici o grabă – oricum trebuie să-mi verific lucrurile din maşină, să-mi aleg doar cele strict necesare de drum, inclusiv geanta ticsită de bancnote (scoase din bancă fără ca Noa să prindă de ştire!) şi, în cele din urmă, să-mi ascund maşina – dar bine de tot – astfel încât să nu poată fi găsită prea repede!
Toate acestea îmi iau foarte mult timp, mai-mai să pierd autobuzul, care totuşi mă duce – fără probleme –, direct la Arad.
Sunt în dubiu cu privire la locul unde-mi voi petrece noaptea, e vară – aş dormi cu plăcere într-o grădină publică, pe o bancă oarecare, dar mi-e frică să nu atrag aten‏ţia poliţ‏iştilor, la hotel e mai bine – dar dacă, aflând de dispariţ‏ia mea, au avertizat toate hotelurile din ţară?!
Deocamdată intru într-o cafenea – nu mi-e foame, totuşi voi comanda, pentru masa de seară, o cafea şi un corn –, iau în mână ziarul local şi dau peste o mulţ‏ime de anun‏ţuri la rubrica „Ţimer(**), la un preţ‏ convenabil” – dar are oare pre‏ţul vreo importanţ‏ă?!
A doua zi – imediat după micul dejun – o pornesc la drum şi, tot cu autobuzul, plec spre Eilat, ştiind însă că la Marea Moartă, la staţ‏ia de lângă intersecţ‏ia cu şoseaua Dimonei, voi trebui să cobor şi s-o iau pe jos: nu departe de acolo se află un post principal de control acţ‏ionat în comun de grăniceri şi poliţ‏ie, punct pe care – evident – va trebui să-l ocolesc!
Cobor din autobuz la staţ‏ia respectivă şi încep a-l ocoli, mergând pe un traseu în arc de cerc, cu diametru de câţiva kilometri “buni”, în inima deşertului. La început mi s-a părut o bagatelă, dar uite că merg deja de ore întregi fără măcar să depăşesc postul, soarele torid al deşertului a ajuns la apogeu – noroc că am avut buna inspiraţ‏ie să iau de la gazdă o sticluţ‏ă cu apă şi un sandvici.
Mă retrag sub un copac cu trunchiul uscat şi anemic în frunze, dar e unicul din împrejurime, îmi pun geanta sub cap – e plină cu bancnote, aşa că ‏ţine de pernă – caut să adorm, să-mi recapăt puterile, pentru a-mi putea relua mersul după apusul soarelui…
O visez pe nevastă-mea. Apoi pe directorul băncii şi, undeva – ca prin cea‏ţă –, îi întrezăresc pe poliţişti şi pe judecător. S-ar părea că-s supăraţ‏i pe mine, noroc că nu-i decât vis, dar uite că soţ‏ia revine, mă priveşte urât… Încep să mă trezesc, mă simt încă privit, îmi frec ochii – sunt, efectiv, privit – mi-i frec iarăşi, brusc inima mi se opreşte din mers, într-adevăr, sunt privit… de un tigru!
Ăsta trebuie să fie tigrul de la Ein-Ghedi, gândesc, de care am citit de atâtea ori în ziare, dar are oare vreo importanţ‏ă identitatea tigrului care mă va devora?!
Mă trec toate sudorile – calde şi reci –, cu toată sfidarea mea în faţ‏a mor‏ţii frica mă copleşeşte sau, mai degrabă, mă îngrozeşte gândul la modul în care se va produce.
Dar de ce stau eu aşa, aşteptându-mi moartea ca un prost?! În schimb, dacă fug, n-o precipit oare? Dar ce importanţ‏ă are – când, sau cum voi muri – atunci, ia-o frate la goană şi, poate, cine ştie…
Mă ridic încetişor, sprijinindu-mă de trunchiul copacului – tigrul nu mişcă, nici măcar nu clipeşte –, mă dau după copac…
Pe locuri… Fi‏ţi gata… Asta-i!
Fug cât mă ‏ţin picioarele, fug de rup pământul, în urechi îmi răsună salturile catifelate ale animalului, dar cât îi trebuie, Doamne, pentru a mă ajunge din urmă?!
Mă opresc găfâind din rărunchi, trupul mi-e frânt în două – privirea spre pământ –, găfâi şi nu-mi pot reveni, îmi amintesc de tigru, arunc o privire pe sub sprâncene, nu-l văd, trag o ocheadă circulară…
Tigrul a dispărut!
Mă îndrept din spate, privesc iarăşi în toate direcţ‏iile, chiar aşa: tigrul a dispărut de parcă l-a înghi‏ţit pământul! Mă aşed pe un colţ‏ de stâncă – abia de-mi trag sufletul –, mă gândesc cum de a căzut aşa un noroc pe mine?! Să fi fugit eu mai iute decât el? Aş! Atunci, cum de… Aaaa, da! Doar ăsta-i tigrul de la Ein-Ghedi(***), bine îngrijit de salariaţ‏ii societăţii de prezervare a naturii, bine hrănit din resturile cantinei chibuţ‏ului – atunci, ce nevoie are el de carnea amară a unui năpăstuit de soartă, ca mine?!
Izbucnesc într-un râs nebun, mai bine zis un râs de om nebun, lacrimile îmi curg ca din izvor – oi fi plângând, oare? Sau poate râd şi plâng concomitent – ?!de fapt, n-are nici o importanţ‏ă, deoarece simt o uşurare, o mare uşurare, care-mi produce o stare de exaltare şi mă determină să-mi reiau imediat drumul, în pas susţ‏inut, mă îndepărtez cât mai repede de pericolul tigrului şi al postului de grăniceri…
Ajung la Eilat pe înserate, făcând autostop într-un imens camion de tip semitreiler, cu un şofer extrem de guraliv dar binevoitor, care face ochii cât ceapa, atunci când îi cer să oprească în plină stepă, la câţiva buni kilometri înainte de bariera oraşului.
Dar eu ştiu ceea ce el nu ştie, sau poate da – dar nu ştie că eu mă feresc! – şi anume că acolo, la poarta Eilatului, se află, în genere, bariere poliţ‏ieneşti de control!
Deci iarăşi o iau pe jos, păşesc pe câmpul arid şi dur al deşertului, care se întinde până la poalele Munţ‏ilor Roşii, făcându-mi socoteala că ,până aici, tigrul de la Ein-Ghedi nu poate ajunge (Dar dacă… or mai fi şi alţ‏ii?!).
Dau din umeri şi-mi continui drumul, căutând totuşi să mă autoliniştesc – în afară de pericolul tigrului (posibilitate, orişicât, redusă) sunt asigurat, cel puţ‏in pentru o noapte, deoarece am cu mine o sticlă plină cu apă – ba, pe deasupra, sunt şi sătul, în urma unei mese copioase oferită de şoferul camionului la bufetul de la Yotwata, fără de care muream de foame: geanta ticsită de bancnote o lăsasem amintire tigrului, sub pomul izolat al deşertului de la Marea Moartă pe care, chiar de m-aş întoarce să-l caut, ani de-a rândul, tot nu l-aş depista!

*

Iată-mă deci în sânul acestor munţi de cupru, aspri şi arşi de soare, dar în grota în care mă aflu este răcoare. Mi-am ales-o cum nu se poate mai bine – aşa ascunsă cum este – nici intrarea nu i se ghiceşte – o fantă în rocă, prin care abia de se strecoară un om, localizată exact sub farul marin a cărui lumină, îndreptată spre golf, se reflectă şi în interiorul ei…
Farul şi cu mine suntem unicii locatari ai acestui munte de văpaie care, chiar după înserare, mai reflectă – încă – lumina soarelui de după orizont, nu mă satur privind golful, gândesc că aici e singurul loc din lume în care pot fi văzute, laolaltă, graniţele a patru state suverane: Israelul, Egiptul, Iordania şi Arabia Saudită!
Noaptea, însă, natura îşi etalează întreaga-i frumuseţe magică… Dintre toate galaxiile, dintre toate stelele şi planetele de pe Calea Laptelui, OMUL şi-a ales-o pe cea mai frumoasă: PĂMÂNTUL!
Odată cu razele farului caut şi eu să pătrund zarea, stau aşa ore întregi – privesc şi nu mă satur – odată cu venirea zorilor văd deschizându-se cerul – acolo, departe, la capătul golfului Mării Roşii, ba şi mai departe (cât mă poartă imaginaţia de departe!), spre meleaguri de soare răsare, spre Orientul Îndepărtat – spre cerul Indiei, al Coreei, al Japoniei – scrutez zarea căutând spre acel punct magic de la Răsărit în care se făureşte lumina, în care ia naştere ziua…

BUNĂ-DIMINEAŢA, GLOB PĂMÂNTESC!

BUNĂ-DIMINEAŢA, CALEA LAPTELUI!

BUNĂ-DIMINEAŢA, întregule UNIVERS!

Am descoperit un mic izvor din apropiere, cu apa limpede, rece ca gheaţa şi care, de-ar fi cunoscut de israelieni, chiar în aceiaşi zi ar deveni o inepuizabilă sursă de câştig.
Singura dificultate care mi se prezintă aici este lipsa de bani, fapt datorită căruia sunt nevoit să fur alimente, ceea ce nu-i deloc o treabă uşoară: abia ajuns la Eliat mă fugărise mulţimea pentru un măr şterpelit în piaţă; deunăzi m-au prins furând o pâine la un supermarket din oraş – credeam că sunt pierdut, că mă vor da pe mâna poliţiei, dar detectivului local i s-a făcut milă (milă, oare, de ţinuta mea zdrenţuită – sau, poate, de faptul că n-am furat decât o pâine?!), am scăpat, deci, ca prin urechile acului nu ştiu însă până când.
Am hotărât că de acum înainte n-am să mai fur în oraş ci numai pe yachturi, e mai puţin periculos – dacă sunt descoperit mă arunc în mare!…
Dar iată că după câteva încercări reuşite iarăşi am fost prins – de data asta nu de poliţie şi nici de mulţimea asmuţită ci de o namilă de marinar care cu o lovitură de pumn drept în frunte m-a lungit pe punte, după care m-a tărât până la cabina „căpitanului” (aşa îl numea dânsul pe patronul yachtului)…
Acesta din urmă, cu degetele prinse în mâinile unei manicuriste şi cu ochii ţintuiţi în ecranul televizorului, nici nu catidicsi să mă privească…
„Dă-i douăzeci şi cinci cu biciul, pe urmă dă-l pradă rechinilor din mare!” ordonă el marinarului care, cu o mişcare bruscă, iarăşi mă preluă în stăpânirea sa.
„Yossy!” am strigat cu glasul strangulat de emoţie, iar “căpitanul” yachtului sări în sus ca ars.
Dar aşa e el, prietenul ăsta al meu Yossy Yaniv, tip impulsiv de când îl ştiu – de când încă mai eram doi tineri subofiţeri într-o unitate de şoc din ŢAHAL(****). Iar acum se holba la mine fără însă să mă recunoască! Sau poate că m-a recunoscut el, numai că nu-i venea a crede că eu sunt cel din faţa lui.
Într-adevăr, aşa cum arătam eu acum în apariţia mea mizeră şi demnă de milă – murdar şi îmbrăcat în zdrenţe, cu barba mare şi netuns de săptămâni – nici mama mea (Dumnezeu s-o ierte!) nici măcar ea nu m-ar fi recunoscut.

„Lăsaţi-ne singuri!” ordonă Yossy şi namila de marinar mă şi îmbrânci spre uşă…
„Nu pe el!” urlă Yossy, “Pe dânsa! (dădu din cap spre manicuristă) Ia-o pe dânsa şi ieşiţi afară!”
Furioasă la culme, frumoasa manicuristă sări din locu-i ca parcă muşcată de şarpe. În graba ei ţăfmoasă răsturnă în trecere mesuţa de lucru şi părăsi cabina urmată de marinar…
„Ce-i cu tine?!” mă întrebă Yossy cu ton neutru când am râmas singuri. În vocea sa nu era mustrare dar nici simpatie.
I-am povestit de romanul meu cu Karin precum şi de despărţirea noastră – aşa nu mai puteam continua şi asta numai din cauza laşităţii mele – nu am avut curajul să-mi părăsesc soţia, dar nici acasă nu mai puteam rămâne, aşa că am lăsat totul baltă şi am fugit în lume. Pe scurt, i-am povestit totul, inclusiv faptul că sunt urmărit de poliţie deoarece Noa – soţia mea Noa! – m-a reclamat pentru că am scos toţi banii din contul comun la bancă – bani pe care i-am lăsat sub pomul din deşert atunci când m-a fugărit tigrul de la Ein-Ghedi….
Vădit lucru, Yossy nu credea o iotă din tot ce-i spuneaam. Dar mie nu-mi păsa – ştiam că el nu e omul care să mă „toarne” şi pentru mine numai asta conta.
La rândul meu l-am întrebat ce a mai făcut de când nu ne-am văzut – sunt ani şi ani de-atunci! – şi el mi-a povestit cum a divorţat pentru a doua oară dar a adăugat că nu duce lipsa femeilor – „aici pe yacht am la dispoziţia mea un întreg harem”, aşa mi-a „explicat” – în continuare m-a informat că este om de afaceri (astfel defineşte el contrabanda de arme pe care o prestează în ţările “nedezvoltate”) şi, “în trecere” (dar cu o neascunsă mândrie), aminti faptul că e arhi-milionar (în dolari). A adăugat apoi că e patronul yachtului pe care ne aflam (ceea ce ştiam deja!) şi totodată explicându-mi, tot cu falsă modestie, cum că “nevoia” l-a determinat să achiziţioneze vasul, că afacerile îl obligă să se deplaseze în „toate” ţările din lume – „uite acum, de exemplu, chiar poimâine ridic ancora şi plec!”
Remarcă însă că afacerile lui sunt complicate şi că nu-i lucru uşor să le conducă – aşa cum face el! – de unul singur…
Un sunet diafan şi plăcut ca de clopoţel în interiorul craniului îmi retransmise ecoul frazelor sale: „Yossy călătoreşte prin lume, dar lui nu-i este uşor de unul singur…” În momentul acela am înţeles că, de fapt, nu mi-am pierdut gustul de viaţă şi că mai sunt în lume încă lucruri pe care mi le doresc cum, de pildă, să navighez spre Orientul Îndepărtat – să navighez cât mai departe – spre acele locuri exotice, spre acel punct de origine unde apare lumina, unde se naşte ziua..

*

…După o baie parfumată în spumă şi duşul rece ce-i urmă (atât cât apa Eilatului poate fi rece!), deci, după ritualul de refrişare de care – ce-i drept! – de mult timp deja aveam nevoie, marinarul thailandez pus temporar la dispoziţia mea mi-a pus pe umeri un halat (nu nou, dar curat) şi m-a condus la sala de mese unde am avut parte de un prânz copios în societatea noului-vechi prieten al meu Yossy Yaniv.
Am profitat de ocazie şi, la ora sisestei, în fumul de trabucuri, i-am spus pe un ton încurajator să nu mai ducă grijă, că de acum înainte îi voi fi de sprijin fiindcă – nu-i aşa?! – un prieten apropiat şi sincer cum sunt eu nu-l poate lăsa de unul singur la ananghie şi, deci, sunt dispus – ba chiar mă simt obligat! – să-l însoţesc oriunde va pleca în lume…
Dar… Surpriză! Nu lucrul ăsta îl preocupa iar acum părea uimit (mi se plânsese doar aşa, din “modestie”!). Mă ţintui cu privirea şi cu o mişcare scurtă a mâinii îmi anulă propunerea:
„Ce-i cu tine, Hen?! Ce idei ţi-ai mai băgat în cap! Tu doar mă cunoşti prea bine şi ştii că nu sunt omul care să încalce legea… Atunci, cum de-ai gândit că voi ajuta pe cineva să treacă graniţa ilegal – fie el chiar frate-meu!?”
Vorbele lui m/au sideratt ca un duş glacial. Optimismul şi emoţia care mă cuprinse mai înainte dispărură dintr-odată şi de-acum nu mai eram nici sigur că Yossy nu e omul care să mă denunţe…
„Uite cine vorbeşte de respectarea legii!” mi-am spus, conştient fiind de faptul că traficul de arme este interzis de lege în toate ţările din lume.
M-am ridicaat în picioare, i-am spus „Sănătate şi noroc!” şi m-am îndreptat spre uşă.
El însă mă opri: „Stai! Nu poţi pleca aşa…”
Extrase din buzunar un teanc de dolari şi mi le întinse. Dar cu o mişcare a mâinii l-am refuzat (oricum nu ştiam cum mă voi putea folosi de banii ăştia fără să trezesc bănuieli).
Am părăsit yachtul fără a-i purta pică. La urma urmei, mi-am zis, “Ce-am avut şi ce-am pierdut!?” Dar eram puţin dezamăgit. Timp de câteva ore îmi revenise gustul vieţii, sperasem să navighez spre Orientul Îndepărtat (ăsta e adevăratul Orient!) – nu mi-a mers, dar îmi rămâne libertatea, îmi rămâne grota mea din aceşti munţi văpăioşi şi sălbatici – “the Red Mountains” –, cu piscurile lor majestoase care domină Eilatul(*****) şi Akaba(*****) – care domină, de fapt, întregul golf – aceste impresionante piscuri de pe care pot privi până la capătul Mării Roşii şi de acolo mai departe, spre meleaguri de Soare-Răsare – ba chiar şi mai departe, atât cât imaginaţia mea poate cuprinde…

„Hei… Domnule!…” (Thailandezul pe care Yossy mi-l pusese la dispoziţie mă ajunse din urmă…) “Hei… Domnule!… ” îşi repetă chemarea – după care, găfăind, îmi spuse într-o ebraică stălcită: “Păcat că domnul… voastre… n-a luat banii…”
„Dar ce-i treaba ta?” îl întreb, mirat. Nu eram supărat – din contra – abia de mă puteam reţine să nu râd.
„Domnul vrea călătoreşte acolo…” spuse şi cu arătătorul înţepă văzduhul spre capâtul Golfului, „Prietenul meu pe vasul „Cleopatra” merge acolo… până San-Francusco…”
Am dat din cap a aprobare, cu toate că n-aveam idee unde voia să ajungă.
Dar el continuă, „Noi… nu noi… el… prietenul…” (îşi încruntă sprincenele pentru a lega mai bine frazele) „el… prietenul… vrea rămâne în Israel şi pentru asta trebuie bani… mulţi bani!”
Thailandezul mă trase de mânecă, complice: “Dacă domnul… voastre… îi dă banii de la domnul căpitan…” (indică cu capul înspre yachta lui Yossy) atunci prietenul face schimb (mă împunse uşor în piept cu arătătorul) face schimb cu domnul… voastre!”
De-acum l-am înţeles. Ideea îmi surădea: cu dolarii de la Yossy pe care îi voi da, prietenului său, acesta va rămâne în Israel iar eu îi voi înlocui ca marinar pe puntea „Cleopatrei” cu destinaţia San-Francusco…
Am acceptat pe loc şi, indicând cu degetul spre vraful de cabluri din colţul peronului, i-am spus să vină acolo împreună cu prietenul…

M-am întors la Yossy. „…m-am răzgândit, „i-am spus, „am să iau totuşi banii…”
Mulţumit de sine, Yossy mă tapă pe umăr „… uite, vezi, acum te recunosc şi eu!” spuse şi, deschizând saiful, extrase un teanc de dolari mai mare chiar decât cel ce-mi oferise mai înainte…
„Vai de perspicacitatea ta!” i/am spus în gând referitor la această „recunoaştere”. Dar am luat banii şi i-am îndesat în fundul buzunarlui. Apoi am părăsit în grabă yachtul, îndreptându-mă spre locul de întălnire.
Thailandezul şi prietenul său marinarul (un coreean care nu ştia o boabă ivrit (******)) au venit abia după douăzeci de minute. Am scos teancul de dolari din buzunar, l-am rupt la mijloc şi i-am dat coreeanului o jumătate. Pe cea ce-o ţineam în cealaltă mână mi-am îndesat-o iar în buzunar şi, înţepând uşor cu arâtătorul pieptul thailandezului, i-am cerut să mă traducă:
„Mâine dimineaţa,” am spus, „două ore înainte ca ‘Cleopatra’ să ridice ancora, coreeaanul mă va prezenta. Numai dacă acesta va accepta să-l înlocuiesc, numai atunci prietenul tău va primi şi cealaltă jumătate…”

*

Deci, mâine e ziua!
Mă aflu iar în grota mea din munţii însoriţi – această fereastră deschisă spre Soare-Răsare prin care pot vedea cât mă poartă imaginaţia de departe…
La picioarele mele sute de catarge se clatină pe ape, îmi amintesc de versurile poetului, „…câte oare le vor sparge vânturile, valurile?”, deasupra lor – pe cerul semiobscur al înserării –, pluteşte un nor alb, diafan, cu reflecţii aurii…
„…este reflecţia soarelui de dincolo de orizont!” mi-a explicat bunicul, odată, acum vreo mie de ani.
Parcă şi mie îmi luminează faţa, sufletul – această aureolă de după orizontul vremurilor –, o mie de ani au trecut de când n-am mai văzut-o pe Karin, deseori o visez, sau mă gândesc la ea, îmi amintesc de clipele fericite, de întâlnirile noastre în camere obscure, luminate doar de nuditatea corpurilor noastre, de prorocirea Karinei:
„…Iubirea-i ca soarele – răsare din beznă, ajunge la apogeu, apoi apune.”
Aşa a fost să fie şi cu iubirea noastră – acest soare pe care-l duc în mine, care dăinuie cât voi trăi eu, care va apune odată cu mine, odată cu viaţa mea – undeva departe, în Răsărit – acolo unde mă poartă imaginaţia, pe meleagurile Orientului, a Marelui Orient, ale Orientului celui Adevărat!
Dar soarele pe care-l duc în mine – mai bine zis în craniul meu – răsare şi apune, deseori, cu o iuţeală extraordinară, colosală este şi intensitatea luminii pe care o emană – dar care (ciudat lucru!) nu mă deranjează de fel –, de altfel Karin mă avertizase că-mi va reveni, nu mă deranjează cred – fiindcă am nevoie de el, am nevoie de acest soare, de această lumină – aici, la picioarele farului, o capăt din plin, fie ziua, fie noaptea –, îmi face bine, dar o vreau mai multă, mai puternică – ca cea emanată de aurora boreală, de pildă, sau de o explozie astrală, pe care Dumnezeu mi-o oferă uneori – acest strop de lumină, orbitoare, această pată care se întinde, aidoma unui balon de săpun care ocupă, treptat, întregul spaţiu din cutia craniană, spărgându-se de pereţii ei şi dispărând tot atât de repede, de misterios, precum apăruse.
Parcă m-aş afla într-un „Roller Coaster” – acel tren din Disneyland, în care mă urcasem acum vreo douăzeci de ani – o aveam lângă mine pe Noa –, dar acum îi am lângă mine pe Karin, pe Ely, pe Rohi, s-au urcat şi ei în acest tren super-rapid, scăldat într-o lumină albă, orbitoare, acest bolid purtat în trombă este soarele meu, mă aflu în el şi el în mine – aidoma exploziei de la Beirut –, mă aflu în acest soare care emerge din Răsărit, care vine înspre mine, care mă învăluie în mantia lui, care mă absoarbe spre acele meleaguri unde se naşte ziua, spre acel punct extrem unde se nasc minutul şi ora – exact în acel punct, unde Dumnezeu a creat TIMPUL, unde Dumnezeu a creat UNIVERSUL, unde Dumnezeu porunci…
„…şi se făcu LUMINĂ!”
Dar, spre deosebire de trenul de la Disneyland, aici nu se ţipă, nimănui nu-i e frică – nici mie, nici eu nu ţip –, mă scufund în baia de lumină, o lumină înfăşurată într-o linişte totală, mă las purtat de viteza astrală – purtat spre zorii de mâine – repede tot mai repede, din ce în ce mai repede, prăvălindu-mă cu sute de mach viteză, spre punctul care prevesteşte ziua…

…Explozia se desfăşoară fără zgomot – mă aflu în mijlocul ei, trec astfel pragul Răsăritului – unde devin, eu însumi, un punct în orizontul de lumină….

(*)Arad şi Hebron sunt două oraşe israeliene
(**)Ţimer – (l. germană): cameră. Aici în sensul de ” cameră de închiriat”
(***)Ein-Ghedi – chibuţ lângă Marea Moartă
(****)ŢAHAL – iniţialele armatei israeliene
(*****)Eilat (Israel) şi Akaba (Iordania) sunt două porturi vecine la Mare Roşie
(******) Ivrit – denumirea israeliană a limbii ebraice

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.