Remember Shaul Carmel

Iubim poezia carmeliană…

de Irina Airinei

Ce fel de fiinţă supranaturală este Shaul Carmel? Un vulcan în evoluţie, un spirit pragmatic, preocupat să organizeze dezbateri pe teme obsedante precum: „Noi scriem…cine ne citeşte?” în cadrul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă română intrate în cel de-al patrulea deceniu de existenţă şi al cărei preşedinte este…Un om al extremelor, frământat de întrebări adresate lumii şi sinelui, un înger al poeziei sau un demon al luptelor neîncetate cu sine şi cu lumea?
Ce fel de fiinţă supranaturală este Shaul Carmel?
Este un poet înnăscut, a cărui jertfă cu ardere de tot pe altarul poeziei îl mistuie până la anihilare… O poezie post-modernistă, în care eul liric primeşte binecuvântarea nemuririi şi blestemul creaţiei însângerate de ruptura de pământul natal, de dezrădăcinare, ca şi retrăirea durerii istoriei neamului său în locurile biblice.

„Vei trăi o eternitate
În anii puţini ce-ţi dau.
Cuvântul peltic de pe buzele tale
Va domni pe piele de oaie şi berbec
Toată veşnicia Mea. Ia seama!
Vei scrie cu sufletul,
Cu unghiile,
Cu lacrimile robilor mei”

Şi nu cu pana de gâscă.” („Vocea din vis”, din volumul „Sânul drept al amazoanei”, volum premiat la Salonul Internaţional de Carte Românească de la Iaşi, ediţia 2005.)
Acest copil mare care vrea totul, cu o infinită dorinţă de iubire, îşi etalează, prin fiecare vers, „inima ca un cristal” după expresia poetului Odisseas Elytis, punctul vulnerabil al acestui Achile neliniştit, aflat în conexiune directă cu sevele tutelare ale istoriei unui popor care s-a luptat, în toată existenţa lui migratoare, cu obstacole ucigaşe pentru a se aşeza şi a se construi pe sine ca o plăsmuire îndivinată, în „pământul făgăduinţei”. Firea sa combativă şi incomodă defineşte un spirit neliniştit, un om al extremelor, o sensibilitate exacerbată.
Este tânguirea poeziei lui o afirmare sau o negare a credinţei?
Poezia, dragoste tainică pe care Shaul Carmel o scrie, pare a sta sub conul de umbră al unei sfâşietoare nostalgii alunecând, ireversibil, către vindecătoarea moarte…”Un romantic cu tentă aulică”, „un trubadur revoltat” „cu o viziune divinator profetică” cum îl definea, cândva, Gheorghe Istrate…Si mai reţinem că „fără poezia scrisă în limba română, ar fi un trup fără suflet.” Subscriem la ideea Roxanei Sorescu şi adăugăm că pasiunea nesfârşită a acestui spirit apocaliptic se stinge în renunţări pline de un tragism care coboară la esenţe.

„Beau, beau, beau,
Cu moartea pe buze.”(„La Barza albă”)

Jocul său de-a viaţa şi de-a moartea, mistuirea în dragoste au un aer diafan de parfum suav pierdut în băierele existenţei sinelui liric:
„Am salvat o singură floare,
Un trandafir
Pe care l-am crescut
Şi-l cresc
În mine.” („Grădinarul”)

Ce fel de fiinţă supranaturală este Shaul Carmel? El ascunde în sine o Rugăciune cu flori pe care ne-o aşterne la picioare cu un Zâmbet pierdut, ca un Credo smuls Din coasta de vis din care mâna sa cu ochi plămădeşte o himeră ispititoare.
„M-am înfruptat din tine
Cu disperarea naufragiatului.” („Goodbye”!)
„Deci târziu mai pre urmă, de învăţătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedese, aminte aducându-mi, toate pustiile Araviii a cerca şi toate părţile lumii a cutriera nu m-am părăsit, până locul şi lăcaşul Inorogului am aflat.”- povestea Cantemir în Istoria…sa.
Fericită că l-am întâlnit în carne şi oase pe Poet pe Pământul Făgăduinţei, exclam, inspirată de o dedicaţie de pe prima pagină a volumului său celui mai recent, citat mai sus: Iubim poezia carmeliană!

„Cine mă va crede/C-am urcat din valea morţilor/Ca să pribegesc/Din nou,/Printre monştri?[…] Cu unghiile/Mi-am ajutat urcuşul./Sus mă aştepta Cuvântul./ Poezia,/Hrana mea,/Şi a monştrilor mei.//Ajuns,/M-am trezit ţopăind/În faţa caprelor/Ca un ieşit din minţi./Apoi,/Am plâns de bucurie/Că voi fi,/Iar,/Nomadul care am fost,/Pribeagul printre iluzii.\” („Nomadul”)

(Joi, 15 decembrie 2005, „Cronica Română”)

Fotografii: Irina Airinei