Vasile Stoica: „În America pentru cauza românească”

Joi 13 februarie, Fundaţia „Nicolae Titulescu” a găzduit lansarea volumului realizat de istoricul Ioan Opriş de Vasile Stoica apărut la Editura „Fundaţia Europeană Titulescu”.

Au participat istoricii Robert Stănciugel, Alin Spânu, Liviu Ţăran şi, desigur, Ioan Opriş într-o prezentare moderată de prof. univ. dr. Adrian Năstase, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu.

„Vasile Stoica (Avrig, 1 ianuarie 1889 – Jilava, 27 iulie 1959) a fost unul dintre cei mai titraţi diplomat români din generaţia Marii Uniri. Contribuţiile sale la împlinirea şi desăvârşirea Unirii îl aşează între reprezentanţii de marcă. Format în şcolile Transilvaniei de la Sibiu şi Braşov, cu rezultate strălucite, (aici, la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” şi-a trecut în 1909 bacalaureatul ca şef de promoţie), el s-a impus prin calităţi excepţionale care anunţau un veritabil lider. I-a avut ca dascăli pe Andrei Bârseanu, Vasile Goldiş, Gh. Dima, Ioan Bunea şi Valeriu Branişte care l-au apreciat şi l-au susţinut în desăvârşirea sa intelectuală. Fundaţia „Emanoil Gojdu” l-a încurajat, acordându-i o bursă de studii, ceea ce i-a permis să urmeze cursurile universitare la Budapesta, specializându-se în filologia clasică şi modernă. Ştiinţa sa de carte, darul limbilor străine (cunoştea la perfecţie 10, iar în alte 4 se descurca) l-au ridicat în rândul învăţaţilor vremii. Ca atare, a fost trimis pentru specializare la Paris, pregătind totodată un doctorat sub conducerea profesorului Beothy Zsolt. În acel răgaz, s-a documentat în centrele universitare de la Oxford, Roma şi Berlin, stabilind importante legături cu valoroşi colegi de generaţie. Calităţile sale native, talentul oratoric, firea deschisă le arătase între timp, la Budapesta fiind ales preşedintele Asociaţiei „Petru Maior”, care reunea studenţii români veniţi la studii în capitala Ungariei, în acea calitate rămânând până în anul 1917.
La incheierea studiilor (1913), s-a întors acasă, conducerea ASTRA oferindu-i postul de profesor de limbi moderne la şcoala de fete din Sibiu (1913-1914); ca apreciere deosebită, Vasile Goldiş l-a angajat în grupul de tineri valoroşi redactori ai singurului ziar al Partidului Naţional Român, „Românul”, de la Arad.)” Din prefaţa volumului „În America pentru cauza românească” de Vasile Stoica, prefaţă semnată de Ioan Opriş.

Vasile Stoica a participat, în perioada 22 iunie-5 iulie 1918, în calitate de cofondator, la înființarea Ligii Naționale a Românilor din America, fiind ales președinte. Liga a fuzionat, în data de 13 septembrie 1918, cu Comitetul Național Român din Transilvania și Bucovina fondat, în 17-30 aprilie 1918, la Paris, sub președinția lui Traian Vuia. „Scopul nostru, atât prin propaganda ce făceam, cât şi prin Legiunea ce doream să înfiinţăm, era sa câştigăm de partea noastră cercurile conducătoare ale Statelor Unite, să le convingem de dreptatea cauzei româneşti, să le dovedim că dorinţa noastră nestrămutată este să fim uniţi cu Regatul României liber. Năzuiam să obţinem din partea guvernului american o declaraţie de aprobare hotărâtă a aspiraţiilor noastre.” (Vasile Stoica)
În februarie 1919 a participat, ca ofițer de legătură între delegațiile engleză și americană, la Conferința de Pace de la Paris, la propunerea lui Ion I.C. Brătianu. Începând din 16 iulie 1921 intră în Ministerul Afacerilor Străine din București, unde devine, în perioada 1930 – 1936, ministru plenipotențiar la Tirana și Sofia. În perioada 1937 – 1939 a fost ambasador în Țările Baltice. Avertizează asupra pericolului care planează asupra României după ocuparea Cehoslovaciei de către trupele germane la 15 martie 1939. În perioada 1939 – 1945 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, iar în 1946, dr. Petru Groza îl trimite la Conferința de Pace de la Paris pentru a susține cauza României ca țară cobeligerantă. O dată cu instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fapt ce a cauzat începerea unei perioade de șapte ani de detenție, 1948 – 1954. În 1957 este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava.

„Stoica a înţeles ceea ce arareori diplomaţii înţeleg : că lumea după Primul Război Mondial s-a schimbat profund şi că dirijorul este peste Ocean. A înţeles-o şi după al Doilea Război Mondial cu regretul că ţara intrase deja în târgul care s-a făcut şi era sub o altă dominaţie. De asemenea oameni vizionari are nevoie România şi astăzi.” a spus istoricul Ioan Opriş.

Text şi fotografii: Irina Airinei