AFnewsUn interviu cu prof. dr. Alexandru Ghișa, istoric și diplomat
Dr. Irina Airinei
I.A.: Cum definiți „sindromul Trianon”, care sunt urmările lui în societatea ungară? Cum comentați „fenomenul Boia”? Dar activitatea grupului „Trianon 100”?
Al. G.: Pentru a înțelege „sindromul Trianon”, trebuie făcute câteva precizări de natură istorică. La sfârșitul primului război mondial (1914-1918), pacea s-a încheiat la Paris (1919-1920) între statele învingătoare, Puterile Aliate și Asociate și statele învinse, Puterile Centrale – Germania și Austro-Ungaria, la care se adaugă Imperiul Otoman/Turcia și Bulgaria. Întrucât la sfârșitul anului 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat, națiunile dominante din acest stat – națiunea austriacă și națiunea maghiară, au fost făcute responsabile de izbucnirea războiului. În consecință, noile state formate de aceste națiuni, respectiv Republica Austria Germană și Republica Ungară, nerecunoscute internațional în 1918, vor fi tratate la Conferința de pace ca state învinse. Tratatul cu Germania se încheie la Versailles în iunie 1919. Tratatul de pace de la Saint-Germain, încheiat în toamna anului 1919 cu Austria, recunoaște acest stat ca subiect de drept internațional și îi stabilește noile frontiere. Prin acest tratat se recunosc unirea teritoriilor italiene la Italia și a Bucovinei la România. Tratatul de pace cu Ungaria se încheie la Palatul Trianon, la 4 iunie 1920. Întrucât acesta este primul tratat internațional pe care Ungaria își pune semnătura, Tratatul de la Trianon poate fi considerat actul de naștere a Ungariei ca stat modern, independent și suveran, ca subiect distinct de drept internațional. Prin acest tratat Ungaria este recunoscută în frontierele sale etnice, în care națiunea maghiară este majoritară. În același timp, prin tratat, Ungaria recunoaște constituirea statului Cehoslovac, a Regatului Sârbo-Croato-Sloven, atașarea regiunii Burgenland la Austria și unirea teritoriilor locuite de români – Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș – cu Regatul României. Pe teritoriile acestor state succesorale ale fostului imperiu bicefal, au rămas comunități maghiare, care vor cunoaște starea de minoritari. Atât Republica Ungară a lui Mihály Károly (octombrie 1918-martie 1919), cât și Republica Sovietică Ungară a lui Béla Kun (martie-august 1919), dar și regimul instaurat de Miklós Horthy(noiembrie 1919-aprilie 1944), au acționat pentru salvarea ”Ungariei istorice”, respectiv a teritoriilor”Sfintei Coroane”, cum sunt ele denumite în istoriografia și cultura maghiară. În consecință, toate guvernele ungare, indiferent de orientarea politică, inclusiv sub regim comunist – de la Imre Nagy la János Kádár sau din perioada post-comunistă, de la guvernul de istorici József Antall (premierul și încă 7 miniștri și secretari de stat erau de profesie istorici) până la iliberalul Viktor Orbán, și-au stabilit ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon și recuperarea maghiarilor din afara frontierelor. Nostalgia după vechiul regat feudal ungar a devenit componentă a identității naționale maghiare. Din 1990, în fiecare an la 4 iunie este comemorat în Ungaria Tratatul de la Trianon. De aici rezultă ”sindromul Trianon”.Dacă acesta este un diagnostic, boala se manifestă în felul următor – în timp ce toate popoarele europene luptă pentru un viitor mai bun, maghiarii luptă pentru un trecut mai bun.
Nostalgia istorică naște mituri istorice, care sunt multiplicate de istoriografia și propaganda ungară. De aici ”fenomenul Boia”, cazul istoricului român Lucian Boia, decorat în ianuarie 2020 cu Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei. El nu a scris despre istoria Ungariei, dar a scris despre demitizarea istoriei românilor și asta convine de minune istoriografiei și societății ungare, iubitoare de istorie. În ultimii 30 de ani post-decembriști, cred că Lucian Boia este singurul istoric român tradus în limba maghiară. Nu cunosc să existe în Ungaria contemporană nouă un omolog ungar al lui Lucian Boia.
Grupul „Trianon 100” este constituit dintr-un colectiv de 10-12 tineri cercetători din Ungaria angrenați în activități de cercetare și publicare de studii și lucrări menite să marcheze în acest an, 2020, scurgerea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon – 4 iunie 1920. Aceștia beneficiază de o finanțare de 500.000 de euro din partea Academiei Ungare de Științe pentru 5 ani (2016-2020). Despre ”sistemul de tratate de la Versailles” s-a scris mult în toată lumea, există acces la documente de arhivă și acest grup de tineri istorici maghiari au toată libertatea să lucreze. Istoricii români, slovaci, de ce nu și cei austrieci sau sârbo-croato-sloveni au și ei toată libertatea de acțiune sau de a reacționa la lucrările apărute în Ungaria, dacă merită reacționat.
I.A.: Puteți defini politica de maghiarizare și o puteți exemplifica diacronic și sincronic?
Al.G.: Diacronic se poate vorbi de un întreg proces de maghiarizare, care trebuie evaluat de la momentul compromisului dualist din 1867, când Imperiul Habsburgic se împarte în două, de o parte și de alta a râului Leitha, în Cisleithania, la vest, condusă de o administrație austriacă și Transleithania, la est, unde maghiarii obțin un regim de autonomie și pot administra regiunile locuite de ei, de slovaci, români, sârbo-croați, germani, ruteni, evrei și alte comunități alogene. Împăratul de la Viena a acceptat să fie și rege al unui ”regat autonom ungar”, care avea un parlament propriu și guvern, dar fără diplomație, armată și finanțe proprii, care rămâneau afaceri comune, cu sediul la Viena. La timpul respectiv, națiunea maghiară dominantă realizează că este minoritară în propria ei țară și declanșează o adevărată ofensivă de maghiarizare a locuitorilor nemaghiari din zona administrată de noile autorități de la Budapesta. În a doua jumătate a secolului XIX și început de secol XX, procesele de maghiarizare devin politică de stat, acoperită legislativ.
Sincronic, are loc o maghiarizare a numelor de persoane, dar și a toponimiei – a denumirilor geografice, râuri, locuri, localități din spații non-maghiare – slovace, românești, sârbo-croate, rutene.
Procesul de maghiarizare a continuat și în „Ungaria trianonică” și încetează practic în preajma aderării Ungariei la Uniunea Europeană, în 2004. Timp de peste 100 de ani, administrația maghiară a trecut în registrele de stare civilă – la nașteri, căsătorii, decese – numai corespondențele maghiare ale numelor membrilor comunităților etnice alogene. Măsura a fost aplicată cu consecvență până la 31 decembrie 2003. În baza Legii nr. 45/2002, cu data de 1 ianuarie 2004, membri unei comunități etnice au dreptul, iar funcționarii publici obligația de a înregistra în actele de stare civilă, numele proprii etniei lor. Aceasta se întâmplă în situația în care fiecare din cele 13 minorități naționale și etnice au înaintat autorităților de stat (Ministerului de Interne), lista de nume specifice neamului lor. Aceste liste au fost publicate în ”Cartea de nume a minorităților naționale și etnice din Ungaria”, apărută la Budapesta în 2004.
I.A.: Care este situația minorităților din Ungaria ? Dar situația comunității evreiești ? De unde și de ce apar manifestări antisemite ? Cum explicați „fenomenul Ditrău” ?
Al.G.: Ungaria, la o populație de cca. 10 milioane de locuitori, are aproximativ 85 % etnici maghiari și 15 % minorități. Conform Legii nr. 77/1993, care reglementează statutul minorităților, în Ungaria sunt recunoscute 13 ”minorități naționale și etnice” – armenii, bulgarii, croații, germanii, grecii, polonezii, românii, rutenii, sârbii, slovacii, slovenii, țiganii și ucrainenii. 12 dintre minorități sunt recunoscute ca naționale și constitutive de stat, având și corespondență externă – o țară mamă (kin-state). Numai în cazul țiganilor se aplică denumirea de minoritate etnică, pentru că nu au o țară mamă și nu pot fi considerați factor constitutiv de stat. În baza aceleași legi, din 1993 se anunța că reprezentarea parlamentară a minorităților va face obiectul unui amendament la lege sau unei alte legi, care nu s-a adoptat nici până azi. În Ungaria nu există voința politică pentru a accepta reprezentarea parlamentară pentru minorități, cărora li se reproșează Trianon-ul și destrămarea ”Ungariei istorice”.
De observat că printre cele 13 minorități recunoscute nu figurează comunitatea evreilor din Ungaria. Aceștia sunt considerați asimilați și integrați pe deplin în societatea ungară. Totul a pornit de la ”compromisul dualist” austro-ungar, din 1867, când maghiarii au realizat că sunt minoritari în propria lor țară. Atunci, între leadership-ul elitelor maghiare și leadership-ul evreiesc din partea ungară a imperiului bicefal a avut loc o înțelegere, ceea ce în diplomație se numește un gentlemen’s agreement (nu a rămas nimic scris), prin care comunitatea evreiască a acceptat maghiarizarea, primind în schimb drepturi politice, sociale și culturale care le permiteau accesul în toate sferele societății și administrației ungare. Drept urmare, încă de la recensământul din 1910, evreii nu mai figurează distinct printre comunitățile etnice alogene, putând fi identificați cel mult la capitolul confesional, ca religie iudaică. Evreii s-au asimilat atât de bine, încât au ajuns să domine lumea bancară, economică și culturală și de aici s-a ajuns la începutul secolului XX la primele manifestări de natură antisemită. Astfel de manifestări s-au accentuat la sfârșitul războiului mondial și în perioada post-Trianon, când Miklós Horthy introduce primele legi antisemite din Europa, legate de numerus clausus, încă din 1919. În Transilvania, de exemplu, apar primele breșe ale acelui gentlemen’s agreement, după unirea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. În noua configurație statală, funcționarii de stat și profesorii universitari trebuiau să depună jurământul de credință față de șeful statului român, acum regele Ferdinand. În 1919, maghiarii au refuzat în bloc să depună jurământul și au fost dați afară din administrație și din Universitate, dar evreii au acceptat și au rămas în funcții. Drept răspuns, în 1940, când regimul horthysto-fascist a ocupat Transilvania de Nord, primii trimiși în lagăre de muncă și pe prima linie a frontului, la moarte sigură, au fost românii și evreii. Pentru aceștia din urmă acuzația era că au trădat națiunea maghiară și pentru loialitate față de statul român.
După 1990, numărul evreilor din Ungaria a crescut numeric. Ungaria este cam singura țară fostă comunistă, în care evreii plecați în Israel, s-au reîntors. La nivelul anului 2000, Ernö Lazarovits, fost membru al conducerii comunității evreiești din Ungaria, născut în Transilvania și un supraviețuitor al lagărelor de exterminare, autor al cărții „Călător prin iad”, a estimat numărul evreilor din Ungaria la peste 200.000. Astăzi în Ungaria, cu cât guvernele se orientează spre dreapta și extrema dreaptă, crește proporțional atitudinea antisemită. Evreilor din Ungaria li se reproșează două lucruri – că ei au adus comunismul, vezi cazul Béla Kun și Republica Ungară a Sfaturilor (1919) și regimul comunist de după război (1945-1989), precum și liberalismul de tip occidental care a dus la emanciparea națională a minorităților, soldată că pierderea teritoriilor „Sfintei Coroane Ungare”.
„Fenomenul Ditrău” exprimă clar rasismul unei comunități locale racordată direct la mass-media din Ungaria și îndoctrinată de politica anti-imigrație a guvernului Viktor Orban. Satul Ditrău din județul Harghita este locuit în proporție de 99 % de secui, asimilați total în națiunea maghiară. Este o comunitate patriarhală care respinge străinii și pe care separatismul școlar, administrativ și mediatic a izolat-o total de mediul românesc, mult mai tolerant.
I.A.: Care este situația românilor din Ungaria ? Câți au fost în perioada post-Trianon și câți sunt azi ?
Al.G.: La recensământul ungar din 1990, s-au declarat de naționalitate română 10.740 de persoane. La nivelul anului 2001, în Ungaria s-au mai declarat români 7.995 de persoane, ceea ce reprezintă un procent de sub 1 % din populația de peste 10 milioane de locuitori ai statului vecin. Întrucât legislația ungară a devenit mai permisivă, toate celelalte 12 minorități ”naționale și etnice” au crescut numeric, numai românii au scăzut în 10 ani cu 25 %.Ei nu au încă curajul de a-și declara propria identitate. În anii imediat post-Trianon, românilor din Ungaria li s-a imputat pierderea celei mai mari și mai frumoase regiuni – Transilvania, unită la România. Numărul lor era atunci de 23.760, dar la 1910, în arealul „Ungariei trianonice” figurau 28.502 persoane. Diferența de 4.742 sunt românii care au emigrat în România sau au fost obligați să o facă. Majoritatea erau intelectuali, preoți și învățători. În 1930 ajung la 16. 221, iar în 1949, după al doilea război, au mai rămas 14.713. Starea tensionată permanentă în relațiile româno – ungare a făcut imposibilă declararea propriei identități fără frica de persecuții.
Azi funcționează în cadrul comunității românești două organizații – Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, care are o revistă, „Foaia Noastră” și Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, care editează ziarul „Cronica”, dar care nu cooperează între ele. Ambele au sediul la Gyula / Jula, în sud-estul Ungariei, unde sunt 21 de sate cu populație românească și maghiară, numai la Micherechi, aproape de Salonta, în România, populația este în proporție de 90 % români. Până la Trianon locuia la Budapesta o comunitate consistentă de români. După acest moment orice urmă românească din capitala ungară s-a diminuat simțitor.
Sub raport confesional majoritatea românilor sunt de religie ortodoxă, cu 21 de parohii grupate în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, subordonată canonic Patriarhiei Române. Există și români de religie greco-catolică, maghiarizați în proporție de peste 90 %. Aceștia țin de Episcopia Greco-Catolică Maghiară de Hajdu-Dorog, subordonată canonic Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Esztergom. De asemenea, un procent redus de români din Ungaria aparțin Bisericii Baptiste, subordonată Bisericii Baptiste din Oradea. Aceasta are un post de radio foarte atractiv, fapt pentru care românii baptiști din Ungaria sunt cei mai buni vorbitori de limbă română. În general, românii din Ungaria nu sunt racordați la mass-media din România.
În materie de minorități, Ungaria practică un dublu standard. Una aplică în interior, unde minoritățile sunt supuse în continuare proceselor de asimilare, cu toată legislația europeană, dar practica este una maghiară. Cu totul alte solicitări are statul ungar pentru maghiarii care trăiesc în statele vecine.
I.A.: De ce este Ungaria un factor de risc pentru România?
Al.G.: În condițiile în care România și Ungaria sunt în același sistem de alianțe – state membre NATO și în Uniunea Europeană, există totuși tensiuni și animozități. Politica agresivă a Ungariei în sprijinirea comunității maghiare din România determină comportamente și atitudini neloiale statului român din partea acesteia. De asemenea, faptul că organizații politice, culturale, religioase, instituții școlare și administrative au în cele mai multe cazuri dublă finanțare – din partea statului român și din partea statului ungar, creează discriminare față de majoritatea românească.
O analiză privind ”România și amenințările de securitate din regiunea Mării Negre”, publicată de săptămânalul ”22”, nr.1/2020 și semnată de George Vișan, califică Ungaria un factor de risc atât pentru România, cât și pentru flancul estic al NATO, pentru că are mai multe în comun cu Rusia lui Vladimir Putin decât cu valorile euroatlantice. În condițiile în care la Budapesta avem un guvern Viktor Orban, iar la București un guvern Ludovic Orban, deosebirea dintre cei doi Orban este radicală. Viktor Orban este adeptul iliberalismului și conduce Ungaria pragmatic și autocratic, la noi Ludovic Orban manifestă un liberalism romantic, ireal și ineficient.
Adaugă un comentariu