AFnews Echipa Identificării românilor de la est de Bug (I.R.E.B.) a plecat din Bucureşti, cu acceleratul de Tighina, pe data de 19 decembrie 1941, ajungând la destinaţie a doua zi, la ora 14:00. În total 14 specialişti, de formaţii diferite, cu orientări politice (inclusiv comuniste) diferite care împărtăşeau entuziasmul pentru cunoaşterea românilor răsăriteni. (Ulterior, numărul cercetătorilor din echipa iniţială a crescut, adăugându-se nume noi, iar alţii s-au retras din motive obiective). Începe inventarierea populaţiei româneşti de dincolo de Bug, expediţia coordonată de Anton Golopenţia constituind, până în prezent, un model impecabil de obiectivitate şi probitate ştiinţifică.
Iniţial, I.R.E.B s-a concentrat asupra satelor dintre Nistru şi Bug, în aşteptarea autorizaţiei organelor militare germane de a trece Bugul de Sud. (Transnistria se găsea sub administrare militară românească, în timp ce Germania controla restul Ucrainei. Singurele noastre forţe militare la est de Bug erau cele trei divizii ale Corpului de armată „Decebal”, condus de generalul Corneliu Dragalina). Ataşatul militar german de la Bucureşti a comunicat Marelui Stat Major abia pe 3 martie 1942 încuviinţarea administraţiei germane că cercetarea să înceapă între Bug şi Nipru. Grupul de Armate Sud aproba, câteva zile mai târziu, ca itinerariul de studiu să cuprindă şi românii din Crimeea şi litoralul Mării Azov. În cele aproape trei luni de aşteptare, au fost studiate localităţile apropiate de Bug (Bulgarka, Rakova, Novogrigorievski) şi satele transnistrene Kantacuzinka şi Valea Hoţului. Pe data de 4.6.1942 conducătorul statului autorizează Institutul Central de Statistică (I.C.S.) să–şi trimită echipele peste Bug. Până la sfârşitul lui 1943 I.R.E.B a acoperit o arie geografică vastă, în împrejurările excepţionale ale războiului, depunând un efort copleşitor. Membrii echipelor, lucrând uneori singuri, au izbutit să depăşească obstacolele create de terenul dificil, vitregia climatului, şi, mai ales, temperaturile aduse de „generalul ger”. Uneori, iarna erau blocaţi cu lunile într-o localitate. La început, întregul proiect părea caracterizat de expresia „a căuta acul în carul cu fân”. Imensitatea spaţiului, lipsa iniţială a informaţiilor, ca şi complexitatea subiectelor abordate nu au afectat excepţionalitatea întregului demers. Într-o scrisoare din 1942 adresată soţiei sale Ştefania, Golopenţia afirma cu entuziasm nedisimulat:
“Munca de aici merge. Explorăm românii, cu şi fără conştiinţa moldoveniei lor, judeţ de judeţ, plasă cu plasă şi până în cătunele pierdute. Cum alţii caută zăcăminte de preţ…”.
Temele de cercetare, cuprinse într-un „Proiect de sumar” redactat de Anton Golopenţia arată ample preocupări: cultura tradiţională, biserica şi credinţa, meseriile şi industria, colectivizarea satelor şi regimul colhozurilor, situaţia lingvistică, convieţuirea româno-ucrainieană (inclusiv căsătoriile mixte), cu toate aspectele adiacente. Golopenţia îşi îndemnă permanent colaboratorii să respingă tentaţia propagandistică, atent la la corectitudinea datelor colectate:
„Cea mai mare invenţie a secolului o constituie propaganda… Nu pentru asta am venit aici… Voi trebuie să căutaţi adevărul, aşa cum a fost el. Şi dacă aflaţi adevărul veţi afla de multe ori că el poate fi neconvenabil… Trebuie să câştigaţi încrederea oamenilor cu care veţi sta de vorbă. Prin încredere veţi ajunge şi la adevăr “.
În privinţa rosturilor mai adânci ale cercetării ne lămureşte o scrisoare trimisă lui Golopenţia (5.11.1943) de către dr. Sabin Manuilă, superiorul său direct şi finanţatorul programului I.R.E.B, corespondenţa care stabileşte în termeni cât se poate de categorici obiectivul fundament:
„Fă tot ce omeneşte poţi face pentru a ajuta. Este unul din principalele rosturi ale oamenilor superiori. Să rezolvăm probleme? Este o şansă rară pentru care trebuie mult noroc. Cred că evenimentele ne împiedică de a realiza idealul nostru. Dar asta nu înseamnă că nu puteţi salva nenumărate suflete… Naţiunea trăieşte şi mâine, nu numai astăzi…”.
Drumurile echipelor I.R.E.B. au acoperit spaţiul geografic dintre Bug şi Nipru, începând de pe malul stâng al Bugului de Sud (Nemirov, Olviopol, Alexandrova, Voznessensk, Şerban, Noua Odesa, Nicolaev), continuând spre răsărit spre Bazinul Donbass (Doneţ şi Lugansk), Cotul Niprului- cu grupul de sate româneşti Voloskoe pe Nipru, Kamenskoe, regiunea Dnepropetrovsk) trecând prin Mirgorod, Arkanghelsk, Krivoi Rog, pe râul Ingulet. Traseele au străbătut efectiv judeţele („oblast”) Vosnessensk, Pervomaisk, Nicolaev, Anamenka şi regiunile limitrofe; sute de sate şi cătune („hutore”), localităţi urbane. Au fost cercetate Melitopol, „Poarta Crimeiei” (70 km de Marea Azov, 150 km de Crimeea), Mariupol la Marea Azov şi satele din „Doneţ oblast”. (Lista aşezărilor studiate e lungă, întocmindu-se în mod riguros listele care urmau să fie ataşate rapoartelor şi scrisorilor expediate în ţară. De exemplu: lista localităţilor cu populaţie românească din Tauria de Nord – situaţia pe mai, iunie, iulie 1943 – cuprinde peste 35 de centre, inclusiv o ‘Moldova Noua” şi un sat „Volcăneşti”). Trebuie subliniat că nu am avut la dispoziţie hărţi contemporane pentru a verifica toponomia folosită în rapoarte şi am folosit o hartă întocmită de Nichita Smochină, destul de sumară. Am apelat, pentru numele actuale, la informaţii pe internet, întâlnind mai multe dificultăţi: toponimia din perioada 1941-1944 a fost schimbată, ca şi organizarea administrativ-teritorială din Ucraina sau Federaţia Rusă. De exemplu: Ekaterinoslav poartă, din 2016 numele Dnipro; Kirovograd a fost redenumit Kropivnitki, tot în 2016. În alte cazuri, nu sunt disponibile date despre zonele regionale restrânse. Astfel, râul Sută, afluent al Niprului nu este menţionat; pe harta lui N. Smochină, în această aria geografică sunt trecute satele româneşti Hotin, Dimitrievka, Român, Mala Divizia şi Varvara. Tot la Smochină apare localitatea Bucureşti pe cursul mijlociu al Niprului, în faţa localităţii Cremenciuc, acum dificil de reperat. Ca urmare, localizarea unor localităţi, ca şi denumirea lor contemporană nu au putut fi actualizate cu exactitate.
La începutul anului 1943 I.C.S. a organizat, în sala bibliotecii, o primă informare de etapă, prezentând rezultatele cercetării de dincolo de Bug. Cu această ocazie a fost prezentată o expoziţie de ţesături populare ale românilor din Bazinul Doneţului, cusături care prin „izvoadele” lor constituiau un indiciu pentru stabilirea regiunii de origine a locuitorilor. Motivele cusăturilor expuse dovedeau o certă identitate cu arta populară românească. Exponatele erau destinate Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti şi muzeelor din Sibiu şi Timişoara. Pe simezele expoziţiei au fost expuse şi fotografiile realizate de Nicolae Economu, înfăţişând locuitorii cu diverse prilejuri: petreceri, nunţi, munca câmpului. Au vorbit Dr. Sabin Manuilă, Anton Golopenţia şi profesorul Constantin Brăiloiu. Interesul real pe care l-a stârnit manifestarea s-a vădit prin audienţa prezentă: Maria (Mareşal) Antonescu, Veturia (Octavian) Goga (ambele doamne se aflau în conducerea Consiliului de Patronaj), profesorii Ion Nistor, Alexandru Tzigara Sarmurcaş, Vasile Stoica (din partea Ministerul Afacerilor Străine), etnograful şi scriitorul Emanuil Bucuţa.
Pentru a descoperi cât mai mult din spaţiul cu populaţie românească, pe teren s-a apelat şi la intervierea unor informatori – plecaţi din satele lor – care puteau oferi date despre cătunele unde nu ar fi putut ajunge specialiştii I.R.E.B.. Aşa este cazul informatorilor Straton, Nichita şi Grosu, întâlniţi la Tiraspol care au furnizat date despre satele româneşti din Caucaz.
În marea lor majoritate, românii dintre Bug şi Nipru se identificau drept moldoveni, numindu-şi limba „moldovenească”. Populaţia de aici, muncitori ai pământului, cu un nivel de instrucţie redus sau chiar absent şi care nu puteau să distingă – şi nici nu li se putea cere – între un grai al limbii române şi limba română pe care o vorbeau ei înşişi. În plus, unii dintre strămoşii lor veniseră chiar din Principatul Moldovei, colonizaţi de Ecaterina a II-a (1729-1796). „Împărătiţa” planificase crearea unei „Moldove Noi” şi translarea graniţelor „Vechii Moldove”. Ajunşi în spaţial răsăritean înainte de unirea din 1859 nu ştiau nici de „români”, nici de „România”, memorând doar ceea ce ar fi povestit străbunii despre ţara moldovenească. Ca atare „amintirea patriei” româneşti nu exista; se considerau „moldovieni”, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor. Nu aveau o conştiinţă naţională – nu aveau cum – dar, folclorul lor se referă la originea lor etnică. (De altfel, până la 1792 când intră în componenţa Imperiului Ţarist, Transnistria era o „margine”, o „kraina”, unde se stabileau locuitori din Bucovina, Podolia, Moldova, laolaltă cu fugari slavi, ucrainieni, polonezi, cazaci, întemeindu-şi gospodării, departe de o autoritate care să controleze arealul geografic. Cu toate acestea, marea surpriză a echipelor I.R.E.B. a fost descoperirea faptului că locuitorii dintre Bug şi Nipru proveneau, de fapt, din toate provinciile locuite de români înainte de crearea, în 1918, a statului naţional unitar român. Pe lângă emigrarea naturală, spontană, către un teritoriu subpopulat sau nepopulat, a existat şi o politică activă de colonizare, promovată de autorităţile ţariste pentru a asigura populaţia/forţa de muncă necesară imenselor teritorii dobândite în urma războaielor victorioase. Începând din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, emigranţii din principate îşi părăseau locurile de baştină din cauza catastrofelor de tot felul (ciumă, foamete, războaie) şi a regimului fiscal; încă se mai păstrează expresia: „a da bir cu fugiţii”. Imigranţii din Transilvania suportau, mai ales după urbariile Mariei Tereza şi presiunea catolicizării şi a maghiarizării. Vremurile tulburi îi determină pe românii din Crişana şi din Banat să plece în bejenie spre Rusia „ortodoxă”. În Banat, demilitarizarea satelor grănicereşti româneşti şi sârbeşti a îngroşat rândurile românilor din Rusia. În regiunea Kirovogradului, trei sate – Martanosa, Pancevo, Kani – purtau numele satelor de la vărsarea Tisei în Dunăre de unde plecaseră coloniştii. Fenomenul a existat şi invers – deplasări mai reduse către vest – în sensul că muntenii treceau Oltul în Transilvania. Un cântec popular, cu circulaţie până la sfârşitul sec. al XIX-lea suna astfel: „Hai, mândro, să trecem Oltul/Să schimbăm vorba şi portul/C-aici nu ne prieşte locul”. Aceeaşi stare de spirit trebuie să fi existat şi printre alţi imigranţi.
Începând din 1750 prinde contur regiunea Noua Rusie (numită iniţial Noua Şerbie), concept politico-adminstrativ vehiculat din nou, după anexarea Crimeei în 2014. Conduşi de un anume colonel Lupu (Zverev), cetele de pribegi români primesc pământ în regiunea Ecaterinoslavului. După Pacea de la Bucureşti (1812) boieri şi funcţionari din Moldova au fost împroprietăriţi în gubernia Kerson: un Catargiu primeşte 24.000 desetine (1 desetina rus. =1,09 ha. Rom.), Scarlat Sturdza (primul guvernator al Basarabiei) 12.000 desetine, un Cantacuzino 10.750 desetine, consilierul Cucu 6.050 destine, s.a. Un studiu cuprinzător publicat de Nicolae Dragomir urmăreşte transhumanţa ciobanilor din Mărginimea Sibiului. Drumurile i-au purtat în Turkmenistan, Daghestan, regiunea Terek, Bataisk de lângă Don şi Caucazul de Nord. Unii dintre aceşti păstori iernau cu turmele lor în bălţile Niprului. Destui au rămas pe loc, suferind de pe urma politicilor de “rasculacire” (deschiaburire) de după revoluţia bolşevică. Anterior acestui volum, unele surse au menţionat caravanele aromânilor („carvanarii”) din Zagorul Pindului care ajungeau la Chişinău şi Odesa, înaintând până la Nijni Novgorod, la confluenţa fluviului Volga cu afluentul sau Oka.
Până la adoptarea teoriei „moldovenismului”, autorii sovietici recunoşteau caracterul românesc al populaţiei stabilite la est de Nistru. Astfel, geograful Lev Semionovici Berg (născut la Tighina), în lucrarea „Populaţia Basarabiei” (Ed. Academia de ştiinţe a Rusiei, Petrograd, 1923) preciza: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţile vecine Basarabiei, a guberniilor Podolia şi Kerson; într-un număr mai mic, ei locuiesc, de asemenea, în gubernia Ecaterinoslav “.
Folclorul românilor stabiliţi dincolo de Bug documentează, indirect, locurile de unde au plecat bunii şi străbunii lor. Surprinzător este faptul că ţărani stabiliţi la mii de km. depărtare de ţară – unii dintre ei fără să-şi fi părăsit vreodată cătunele izolate – pomenesc în cântecele lor de locuri şi localităţi care nu aveau practic de-a face cu orizontul stepei unde îşi duceau traiul.
Gheorghe Retegan, participant la cercetările I.R.E.B. povesteşte: „Mi-a cântat o babă din Bazinul Doneţului ‚Jiule puştiule/Secati-ar izvoarele/Să trec cu chicioarele’. Nu zicea ‚picerele’ cum zic oltenii, ci ‚chicioarele’. Deci se moldovenizase, chiar dacă ea fusese olteancă… Nu ea, străbunica ei.”
Anton Raţiu consemnează câteva cântece auzite la ciobanii din Crimeea:
– „Du-te drace de te suie/Pe masă la Orăştie/
Şi ie drumul care scrie/Muscalii la cătănie”
– „Câte târguri am umblat/Piste-ai tăi ochi n-am dat/
Numa-n târgu’ Chişinău/Creşte-o floare-n chipul tău “
– „Cât îi Ţara Ungurească/Nu-i ca fata rumânească/
Asa-naltă şi frumoasă…”
– “Murguleţ cu coamă val/Hai de-o vale şi-ncă-un deal/
S-ajungem noi în Ardeal/Să-mi văd pe surori şi fraţi/
Cei de ţară-nstrăinaţi “
– “Murguleţ, inim-aprinsă/Hai mă scoate pân-la Tisa/
C-acolo-i tabăra-ntinsă”
Într-un cântec baladesc, haiducul stă de vorbă cu murgul său pe drumul până la Cernăuţi, unde îşi întâlneşte tovarăşii:
– “C-acolo toţi fraţii vin/Din Soroca şi Hotin/
De la Bălţi şi din Orhei “
Geografia subiectivă care apare în poezia populară e mai puţin amintirea unor experienţe personale, cât memoria reziduală a celor auzite cândva în familie. Astfel apar cele trei cursuri de apă (Bugul, Nistru şi Prutul) de care fusese legată existenţa comunităţilor:
– “Bugule mălosule/Săca-ţi-ar izvoarele/Să-mi petrec chicioarele/
Să-mi văd suriuarele/Să mai fac sarneanele”
– “Nestri, Nestri, malu tău/Diparti-s di neamu’meu”
– “Trecu- i Nistru-n ceia parte/În neagră străinătate”
– “Prutu ista ne desparte/Prutu ista n-are moarte/
De ne-om pune noi cândva/Şi cu gura l-om săca “
– “Frunza verde saminoc/Am să trec/Prutu înot/
Ş-am să-l trec în cela mal/Să mă răcoresc de-amar”
Folclorul cules de echipele I.R.E.B. transmite repetat sentimentul apăsător de înstrăinare trăit de primii colonişti ai estului. Cântecul „Frunză verde păpuşoi” a avut o circulaţie quasi-generală în satele dintre Bug şi Nipru:
„Frunză verde păpuşoi/Ne-a avut maică pe doi/
Unu marţi, da unu joi/Şi-o umplu ţările cu noi
Frunza verde de secară/Şi-o purces maica prin ţară
Să ne strângă grămăjoară/Să ne strângă, să ne plângă
Da’ de strâns nu ne-o mai strâns/S-o pus jos şi tot ne-o plâns”
Fără să amintească locul de baştină, cei plecaţi departe tânjeau după „fraţi” (în sensul de „conaţionali”, de „neam”) şi o „ţară” unde să regăsească sentimentul de unitate, dorindu-şi – aşa cum mărturiseşte versul popular – să vadă „fraţii grămăjoară/adunaţi toţi într-o ţară”; fără să conştientizeze, îşi doreau o patrie sanctuar. Câteva cântece din Transbugia amintesc amarul experienţei imigranţilor:
„Creşte plopu dintr-un sânge/Străinia mă mănânce/
Creşte plopu dintr-un glod/Pui străin am să mă-ngrop “.
Un studiu semnat de Ion Apostol, participant la I.R.E.B. înregistrează onomastica frecventă în 15 sate aşezate pe malul stâng al Bugului şi alte 10 sate din regiunea Kirovograd. Onomastica era românească: Anghel, Albu, Balaban, Barbălată, Bârladeanu, Căprior, Codreanu, Ciorbă, Dinu, Dănilă, Florea, Focşa, Găină, Găluşcă, Harbuz, Huţul, Iacob, Irimia, Lăpuşneanu, Lupaşcu, Manea, Moldovan, Munteanu, Oancea, Oprea, Pană, Picirita, Plăcintă, Rasol, Raţă, Roman, Sandu, Scarlat, Smochină, Sprânceană, Talpă, Tălmăci, Ţigănaş, Ursache, Ursu, Vasilache, Veveriţă, Zir, Zmeul. Potrivit autorului: „Tabloul acesta onomastic constituie una dintre dovezile puternice ale romanităţii moldovenilor de la est de Bug. El poate oferi interesant sugestii asupra ţinuturilor româneşti de unde au plecat băjenarii de odinioară “.
Etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, invitat de Golopenţia să studieze folclorul muzical în satele Lisa Horă, Martinosa, Horosco (Elisavetgrad) şi Alexandrovca (Vosnessensk) a întregistrat mai multe discuri pentru Arhiva de Folclor. Profesorul Brăiloiu a constatat mai multe asemănări cu muzica ţărănească din Muntenia şi Oltenia, decât cu melosul din Moldova, Basarabia sau Bucovina, ţinuturi apropiate de regiunile estice cercetate. După autoexilarea sa în Elveţia, Constantin Brăiloiu a inclus cinci dintre piesele muzicale înregistrate în Transbugia în colecţia pe care o editează la Geneva. În România, vechile înregistrări par de negăsit.
Comunităţile ţărăneşti cercetate indicau o îndârjită menţinere a culturii tradiţionale comune, în linii generale, tuturor ţinuturilor locuite de români. Marile evenimente din ciclurile existenţiale (naştere, căsătorie, moarte) respectau modelele culturale cunoscute în etnografia noastră. Organizarea casei şi a gospodăriei (cultura materială) şi obiceiurile tradiţionale de sărbători (spiritualitate) au împrumutat mai puţin sau deloc de la ucrainienii şi ruşii cu care convieţuiau. Colindele Crăciunului sau Pluguşorul cântat la trecerea dintre ani, de exemplu, nu sunt decât variante locale ale aceluiaşi tezaur folcloric. Păstrarea limbii materne (lb. Română în grai moldovenesc) – chiar dacă, inevitabil, ucrainizată sau rusificată – a dovedit cercetătorilor o rezistenţă etnică neobişnuită. În contact cu românii (militari din teatrul de război sau antropologi din echipele I.R.E.B) spuneau, cu vădită mirare: “Ori dumneavoastră sunteţi moldoveni, ori noi suntem români, că tari ghine ni-nţălegim…”. Anton Raţiu a vorbit despre o identitate de structură spirituală, explicând: „Toţi cei de acolo te primesc cu acelaşi căldură şi ospitalitate caracteristică neamului nostru, cu acelaşi suflet cald ca şi românii din preajmă Carpaţilor. Iar dacă asişti la manifestările lor de sărbători, greu poţi crede că te afli atât de departe de pământul patriei şi foarte greu poţi crede că ei au trăit atâtea generaţii rupţi complet de trupul patriei. Când vezi toate acestea este cu neputinţă să nu te întrebi ce forţă i-a putut menţine atât de statornici în păstrarea identităţii lor, în ciuda tuturor tendinţelor de slavizare la care au fost supuşi, nu de puţine ori cu brutalitate”.
Fireşte, complexitatea studiului sociologic realizat sub conducerea lui Anton Golopenţia nu poate fi prezentat aprofundat în spaţiul restrâns al unui articol. Ne limităm să enumerăm, strict ilustrativ, temele majore de cercetare – unele finalizate în studii şi referate, altele nu – pe care le-au urmărit echipele I.R.E.B. Menţionăm astfel: observaţii lingvistice (Eugen Seidel), studii folclorice (Anton Golopenţia, Ion Apostol Anton Raţiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru), Crăciunul şi Anul Nou la românii de la est de Bug (Ion Apostol), graiul românimii orientale în cadrul unităţii şi latinităţii limbii române (Diomid Strungaru), românii şi ucrainienii (Popescu Gheorghe), organizarea administrativă sovietică (Ion Oancea), ideea de justiţie (Gheorghe Bucurescu), mecanismul şi principiile sistemului educativ (Nicolae Marin Dunăre), asistenţa socială (Traian Georgescu), funcţionarea colhozurilor (Bucur Schiopu), organizarea comerţului şi creditului (P. Mihăilescu), administraţia românească în Transnistria (Ion Oancea).
În ceea ce priveşte răspândirea românilor în Rusia şi Ucraina (fosta R.S.S. Ucrainiana) două referate întocmite de Alexandru Smochină oferă perspectiva generală:
– Primul grup de localităţi cu populaţie românească se găsea între Nistru şi Bug (Trasnistria propriu-zisă). Aşezările începeau la nord de Moghilău, deasupra oraşului Baltă şi se întindeau în est pe ambele maluri ale Bugului de Sud. La vest, localităţile urmau cursul Nistrului, fără întrerupere până în sud, spre Limanul Nistrului, în apropiere de localităţile Maiaki şi Ovidiopol
– Al doilea grup ocupa malurile Bugului, începând la sud de oraşul Olviopol (aproximativ vis a vis de Golta pe malul stâng), iar la est până dincolo de satele Moldovanka, Moldovka şi Odaia. Satele românilor continuau spre sud, pe malul drept, până la Novaia Odesa.
– Câteva aşezări existau în regiunea Nicolaev, Teaghinka şi Kerson. În oraşul port Odesa, unul din cele trei cartiere locuite de români se numeşte şi acum „Moldovanka”.
Alexandru Smochină a elaborat studiul (probabil în 1941), fiind destinat informării cercetătorilor din teren. Autorul – fiul lui Nichita Smochină – era la acea dată funcţionar în cadrul I.C.S. Atât textul citat aici, intitulat „Aşezarea şi răspândirea românilor în Ucraina şi Rusia”, cât şi un al doilea referat, datat 25.5.1941 (cu titlul „Aşezările românilor de peste Nistru”) au fost descoperite, prin eforturile doamnei profesor Sanda Golopenţia, după mai multe decenii (abia în iunie 2002) în „Fondul G”, arhivat obscur, fără alte menţiuni, în depozitele Institutului Naţional de Statistică.
În afara celor două grupe principale de populaţie românească au existat (mai există oare?) insule compacte de sate în jur de Elisavetgrad, în regiunea Dnepropetrovsk pe Nipru, câteva aşezări în ţinutul Kievului, la est de Kiev. În regiunea Jitomir (cu localităţile Berdicev, Singura, Traian, Răuţă s.a.) prezenţa românilor se datorează, probabil, colonizărilor dintre sec. XIV-XVI. În reg. Harcov, unde se refugiase Dimitrie Cantemir, autorul apreciază – fără să dezvolte susţinerea – că românii/moldovenii se aflau acolo, dinainte de sosirea domnitorului. În Caucazul de Nord, pe râul Terek care se vărsa în Marea Caspică se aflau satele din apropierea oraşului Mosdok. Dincolo de M. Caspică au fost menţionate colonii în jurul oraşului Vernoe sau în regiunea Akmulinsk.În urma războiului Crimeei, pe malul răsăritean al Marii Negre au fost aşezaţi primii colonişti români, între oraşele Krinsnodar, Novorossiisk şi Gagry. În Peninsulă Crimeea, prezenţa românilor e semnalată în jurul localităţii Perecop, satele Subsan, Solonieşti, Tamaba. Studiile lui Al. Smochină oferă informaţii interesante despre românii din Siberia care au fost împroprietăriţi acolo sau au fost exilaţi în perioada ţaristă sau după 1929 când a început colectivizarea. Între 1914-1918 sunt duşi în Siberia românii căzuţi în prizonierat, majoritatea lor fiind transilvănenii care au luptat în armata austro-ungară.
Multe din localităţile bejenilor români aveau nume româneşti: Arcaşi (pe malul drept al Bugului), Grădiniţa, Şerban, Slobozia Valahă (între Nistru şi Bug), Bucureşti, Vaslui (pe Nipru), Olteanka, Voloskaia (Valahă), denumirile geografice indicând explicit naţionalitatea locuitorilor.
O încheiere la această succintă prezentare a campaniei de identificare a românilor de la est de Bug ar trebui să cuprindă şi destinul oamenilor care au realizat studiul, ca şi posteritatea enormului material documentar rezultat în urma efortului de cercetare.
Adaugă un comentariu