AFnews Anton Golopenţia şi-a continuat activitatea în cadrul I.C.S. în funcţia de director general 1947-1948). În 1950 a fost arestat (ridicat din Biblioteca Academiei) în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cu care colaborase anterior. Nu a mai fost eliberat din detenţie. Moare în închisoarea Văcăreşti la numai 42 de ani, după ce „cunoscuse” tehnicile de interogare care începuseră să fie folosite în Republica Populară Română. În 1996, George Popescu, fostul său colaborator îi aduce un cald elogiu, spunând esenţialul despre Anton Golopenţia: „Domnia sa ştia că nu eram doar un teritoriu şi o populaţie. Ci un popor şi o ţară”. Nicolae Betea a fost condamnat la 10 ani închisoare şi 5 ani domiciliu forţat în Bărăgan, lângă Feteşti. A murit într-un azil de bătrâni din Bucureşti. Constantin Pavel, care a executat şi el, o condamnare identică, înnebuneşte. Sabin Manuilă a reuşit în 1948 să părăsească România, stabilindu-se la New York. Aflat pe pământ american colaborează cu dr. Wilhelm Filderman, fostul conducător al „Uniunii Comunităţilor Evreieşti”. Împreună elaborează studiul „Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România”. Anton Raţiu, de asemenea, anchetat de securitate avea să scrie în volumul publicat în 1994: „Viaţa mi s-a scurs pe acelaşi făgaş, al aceluiaşi destin întunecat, amar, obscur. Destin hărăzit de mereu aceeaşi şi aceeaşi sursă cinică şi barbară”. Nichita Smochină, recunoscut acum drept cel mai reprezentativ exponent al românilor transnistreni, a fost nevoit să se ascundă în munţi un timp. Supravegheat operativ de securitate – situaţie de care era conştient – evită să-şi mai întâlnească apropiaţii pentru a nu-i expune unor eventuale măsuri administrative. Târziu, i se recunoaşte calitatea de membru corespondent al Academiei, dar fără să primească şi pensia la care era îndreptăţit în această calitate. Alexandru Smochină care funcţionase ca subprefect în Guvernământul civil al Transnistriei (1941-1944) a fost interogat cu privire la activitatea sa din Tiraspol şi Berezovca în timpul războiului. În decembrie 1948 a fost arestat de securitatea română şi predat organelor sovietice de „specialitate”. Rechizitorul împotriva sa menţiona următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal al R.S.S. Ucrainiene: „spionaj împotriva statului sovietic”, „propagandă antisovietică pe timp de război” şi… „românizarea moldovenilor”. În 1949 a fost condamnat la 25 de ani de Gulag, pedeapsa pe care a executat-o la Kolâma, Republica Yakutia, dincolo de Cercul Polar. A fost eliberat în 1956.
Nu toţi colegii şi colaboratorii lui Golopenţia au avut de suferit: Henri H. Stahl şi-a continuat opera. În 1969 primeşte titlul de „profesor emerit al R.S.R”, devenind în 1974 membru corespondent al Academiei Române. Corneliu Mănescu a ajuns ministru de externe, demis în perioada Ceauşescu. Traian Herseni a continuat să-şi publice studiile de referinţă până la încetarea din viaţă. Ovidiu Bârlea a lucrat la Institutul de folclor Bucureşti. În 1981 a semnat excepţionalul studiu „Folclorul românesc “(volum II publicat în 1983). Întreaga sa activitate a fost recunoscută ca o pagină de excepţie în istoria folcloristicii româneşti. Nicolae Marin Dunăre va publica mai multe lucrări de arta populară, studii despre portul popular, broderii ţărăneşti şi ornamentică tradiţională. Gheorghe (George) Retegan, arestat în 1950 sub acuzaţia de „crimă de înaltă trădare” va fi achitat de Tribunalul Militar Bucureşti. A publicat în „Revista română de statistică”. Până la pensionare a fost profesor la A.S.E. şi Universitatea Bucureşti.
MATERIALULUI DOCUMENTAR. Represaliile care s-au abătut asupra unora dintre cercetători au fost însoţite de o politică de respingere a oricărei analize a rezultatelor obţinute pe teren în condiţii vitrege, datorate numai şi numai abnegaţiei membrilor echipelor coordonate de Anton Golopenţia. Materialul documentar oferit cercetătorilor spre studiu, analiză şi, eventual, actualizare nu a mai fost valorificat din punct de vedere academic, ştiinţific sau documentar. În parte, acest dezinteres a fost încurajat şi de atenuarea interesului pentru destinul românilor din afara ţării, în general şi a romanităţii răsăritene, în special. Volumul publicat de Anton Raţiu în 1994 a reprezentat singura apariţie în peste 50 de ani. Abia în 2006, când apare monumentala monografie a activităţii I.R.E.B., editată de Sanda Golopenţia, preocupările unei generaţii de valoare au fost readuse în atenţia publică; o generaţie care a continuat opera înaintaşilor fără ale căror eforturi am fi rămas doar o populaţie obscură, îngroşând rândurile locuitorilor dintr-un imperiu vecin. Comunităţile studiate între 1941-1944 au suferit, ele însele, un proces de deznaţionalizare/asimilare. Vasile Harea sesizase de timpuriu că situaţia grupurilor izolate în stepă nu poate dăinui: Această stare de lucruri nu poate să se prelungească la nesfârşit. Înstrăinarea completă îi ameninţa…” (13). Lucrurile s-au schimbat după cel de-al II-lea război mondial când, potrivit propagandei sovietice, aceste grupuri de populaţie au început: “Să trăiască în familia unită a popoarelor Uniunii Sovietice, fiind egali în drepturi, fericiţi şi liberi “. Procesul de pierdere identitară a continuat în ritm accelerat; aria limbii române s-a restrâns totodată dramatic. Dispariţia grupurilor etnice, minoritare, izolate de masa mare a conaţionalilor nu reprezintă, la scară istorică, un caz singular. În ceea ce priveşte evoluţia populaţiilor româneşti, se cunoaşte cazul pisticoşilor, locuitori valahi din Bitinia, nord-vestul Asiei Mici sau situaţia goralilor din Polonia, desprinse, în timp, din trunchiul lot etnic. După decembrie 1989, nici noi nu ne-am mai preocupat de cei rămaşi departe. Exceptând fotografiile prof. Vasile Şoimaru şi un documentar realizat de Marian Voicu pentru Televiziunea Română nu există alte mărturii contemporane despre românii/moldovenii de la est de Bug. Cu atât mai remarcabile au fost cercetările folcloriştilor din Chişinău, sub direcţia Academiei de Ştiinţe a Moldovei (la acea epocă, încă R.S.S.M.) în regiunile Nikolaev, Khirovograd, în raioanele Voznesensk, Arbuzinca, Pervomaisk, Olsansk (1969-1970) sau în Nordul Caucazului (1987-1988). Trebuie menţionate: culegerea de folclor moldovenesc „Şi cânt codului cu drag” publicată în 1987, volumul lui T. Colac „Nistrule, apleacă-ţi malul. Folclor poetic din Transnistria” apărut la Chişinău în anul 2004 sau lucrarea „Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din Nordul Caucazului” publicată în două volume sub egida Institutului de folclor al A.S.M., Chişinău, 1987.
Jurnalistul de televiziune, Marian Voicu a oferit un document impresionant care ne îngăduie să vedem astăzi, o comunitate românească, ce fusese studiată şi de participanţii la I.R.E.B. Sub titlul „Români uitaţi. Moldovenii de dincolo de Prut”, reportajul intră în viaţa locuitorilor din Martanosa şi Grutkoe, regiunea Kirovograd, sate aflate în stepa ucrainiană de peste 300 de ani. Aflăm un grup uman marginalizat care-şi practică limba maternă în cadrul limitat al relaţiilor de familie; o limbă de ogradă. Deşi îşi vorbesc limba numai în jurul mesei – aşa cum apar filmaţi – limba română rămâne singurul reper de identitate şi o sursă puternică de confort identitar. Sunt conştienţi de precaritatea vieţii lor. Îi atrag atenţia reporterului ca mai vorbesc limba română, deşi influenţă de limba ucrainiană, recunosc că „au calicit limba”. Unul „grăieşte curat”, dar un puşti declara „Ia niznaiu moldovski “, cu toate că înţelege limba maternă. Şcoala e în ucrainiană, iar biserica nu şi-a revenit după decenii de „ateism ştiinţific”. Mătuşa Maria Vartic se arată mai sceptică şi precizează, râzând, că ei vorbesc… “limba martanosa”. Mai au rude în Moldova (Basarabia), pe la Cahul. „Acolo e România?” întreabă o mătuşă.” „Nu“, vine răspunsul. „Nu încă”?, se miră mătuşa. (filmul, realizat în iunie 2000 este disponibil pe vimeo.com). Gustul amar care persistă după vizionare avertizează că, în absenţa unui sentiment real de solidaritate culturală şi lingvistică, românii estici pot fi consideraţi de-acum încolo doar un subiect de arhivă, o pagină de carte cumpărată la anticariat, un expozeu istoric; fără materialitatea solidă a unei existenţe sociale. O amintire…
Temele de cercetare şi metodologia aplicate în teren aprofundate de proiectul I.R.E.B. constituie o operă unică care ne oferă şi în prezent argumentele pentru a înţelege mai bine mecanismele asimilării. Subiectul este cu atât mai actual cu cât marile migraţii contemporane- spre statele Uniunii Europene, spre S.U.A sau Canada, şi nu numai – indică şi un scenariu posibil al pierderii condiţiei naţionale originare. Ştiri de presă menţionau că în anul 2016 s-au născut mai mulţi copii români în afara frontierelor ţării, decât în interiorul lor; un avertisment care justifica abordarea de urgenţă a fenomenului. Exodul masiv al populaţiei României şi deteritorializarea sentimentului identitar pot fi urmate de un proces de deculturalizare, desfăşurat în etape desigur, dar ireversibil.
În sfârşit, soarta ţesăturilor expuse în 1943 la sediul I.C.S. trebuie umărită peste ani. Conform art. 12 din Convenţia de Armistiţiu (publicată în Monitorul Oficial nr. 219/22 septembrie 1944) semnată la Moscova de către Lucreţiu Pătrăşcanu şi mareşalul sovietic Rodion Malinowski, guvernul român s – a obligat să restituie, în „desăvârşită bună stare”, valorile luate de pe teritoriile Uniunii Sovietice în timpul războiului. Astfel, toate cusăturile – textile de interior sau de port – toate ţesăturile lucrate în şezători de tărăncile române din Dombass au devenit „captură de război” care trebuiau restituite. Şterguri, şervete, păretare, chilimuri, paturi înflorate, scoarţe, broderii în fir de lână sau de mătase, căpătâie (feţe de perne) au devenit la insistenţa învingătorilor – subit interesaţi de arta populară românească – „pradă de război “a învinsului. Nu au mai ajuns în muzeele noastre etnografice. Au fost restituite Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
În mod cu totul miraculos, o mică parte din cusături rămăseseră în grija familei Golopenţia în aşteptarea unor vremuri prielnice. După emigrarea doamnei Sanda Golopenţia în S.U.A., o parte din ţesăturile achiziţionate la schimb pe malurile Doneţului au reintrat în posesia fiicei sociologului Anton Golopenţia. În anul 2006, aceasta donează piesele Muzeului Ţăranului Român. După 71 de ani, ţesăturile ajung, din nou, în faţa unui public avizat: se organizează expoziţia „În urma acului. Românii de peste Bug”, coord. Ioana Popescu, M.T.R., 2014.
Un epilog nesperat, singurul, marcat de încrederea stăruinţei.
Adaugă un comentariu