Paul Farkaș: un Cavaler al Limbii Române / iată-l într-un interviu de Irina Airinei

(Radu Țuculescu și Paul Farkaș, foto: Ruth Oren)

Care e povestea vieții lui Paul Farkaș, acest minunat tălmaci de literatură română în melodioasa limbă ebraică ?

M-am născut în orașul Beiuș în 1947, în zodia Leului, în data de 29 iulie. Într-un orășel mic cu 12 până la 15 mii de locuitori, cu puțină industrie, un oraș multicultural în care trăiau în armonie români, maghiari, evrei și țigani. Eu vorbesc maghiara foarte bine, am avut prieteni unguri. Mica urbe e un oraș al culturii, întotdeauna a fost, cu un liceu de limba română, înființat în 1828, Liceul „Samoil Vulcan” , al doilea liceu românesc după cel de la Blaj, înființat de episcopul Samoil Vulcan. Toți copiii din jurul Beiușului veneau să învețe aici. Până la primul război mondial erau călugări din Franța și Italia care predau în acest liceu de mare clasă. Mie mi-au plăcut foarte mult româna, engleza, geografia, istoria. Dar și fizica și științele naturale. În Țara Beiușului, prin împrejurimi, prin Munții Codru Moma, în Munții Apuseni aveam atâtea locuri care ne atrăgeau, atâtea provocări…Am avut o copilărie de vis în Beiuș și în jurul Beiușului, până la 18 ani, cu părinți iubitori care voiau neapărat să învățăm și să nu mai trecem prin experiența lor rea din timpul războiului. Atunci granița samavolnică a cedării nordului Ardealului era la 30 de km mai sus de Beiuș. La Beiuș erau foarte mulți legionari care aveau grijă să le facă viața amară evreilor. Și erau destui evrei în Beiuș însă niciodată nu s-a întâmplat să fie aplicate pedepse corporale sau să omoare oameni și așa mai departe. Primarul care era legionar a vrut să transforme sinagoga în cârciumă dar i s-a opus atât populația română cât și populația maghiară. Și asta nu s-a întâmplat. Era un echilibru moral. Evreii nu trebuiau să poarte steaua galbenă dar unii dintre ei și tatăl meu au fost trimiși la muncă forțată într-un sat aproape de Beiuș, e drept, numai pentru o lună.

Ce profesii aveau părinții ?

Tatăl meu era Richtuitor, adică fasona pielea pentru fețele de pantofi, croia pielea, o lipea, o cosea și o dădea pantofarului . Mama era croitoreasă. Am terminat liceul unde am învățat foarte bine engleza. De mic copil ascultam radioul, nu prea erau televizoare pe vremea aia și, pe unde scurte, dădeam de Vocea Americii în engleză și de BBC, iar engleza mi s-a părut ca o muzică simfonică foarte bună și probabil că de aceea am sărit imediat în grupa care voia să învețe engleza. Și, de atunci, soarta mi-a fost pecetluită. Am mers la facultate la Cluj, la filologie, iar acolo erau deja și lectori americani și britanici, era politica lui Ceaușescu de a arăta lumii că el este un iubitor al Vestului dar, de fapt, era o politică pentru a acapara fonduri și Clauza națiunii celei mai favorizate. Anglistica avusese o mare tradiție în România până în 1947. Am început studiile în 1965, am întrerupt un an și am terminat în ꞌ71. Am studiat cu acești Lectori Fullbright din Statele Unite care aduseseră sute și mii de cărți din SUA, mai luam revistele americane și pur și simplu intram într-o altă lume. Eram adesea luați la ochi, noi cei care studiam engleza. Eu aveam două mari păcate: unul că eram evreu și celălalt că studiam engleza. La repartiția guvernamentală, la sfârșitul listei era un post la DEI Dacia Pitești, am descifrat că DEI nu putea să însemne decât „Direcția de Export-Import” și imediat am optat pentru asta deoarece în ceea ce privește engleza comercială și alte registre specializate eram cu toții zero și atunci m-am gândit că îmi fac stagiul în locul respectiv și după aceea să merg la catedră. Am luat acest post și am făcut bine pentru că în acești trei ani de stagiu am avut prilejul să utilizez engleză tehnică, comerț, protocol, transporturi internaționale, operațiuni bancare, nu aveam cum să le învăț altfel și am fost detașat șase luni și la București la birourile direcției de pe Lipscani și am avut o viață foarte frumoasă atunci fiindcă mi s-a dat ocazia să învăț foarte mult. După ce mi-am făcut termenul redus la armată m-am întors la uzină la Colibași și am zis: vă mulțumesc, totul a fost minunat, eu vreau să fac învățământ. Am dat concurs pe un post la Institutul de Învățământ Superior la Pitești și l-am luat și am stat zece ani acolo. Și eu am predat literatură, fonetică, fonologie, lingvistică, cursuri practice, am și scris o antologie a literaturii britanice, a fost o perioadă bună. După care, spre sfârșit, la începutul anilor ꞌ80 lucrurile au început să ia o turnură foarte tristă în România, cam prin ꞌ83-ꞌ84 deja ne-am hotărât să venim încoace deoarece părinții mei și fratele meu au primit în ꞌ84 aprobarea și au venit în Israel și atunci am știut că dacă eu nu ies din institut o să fiu dat afară și m-am transferat la liceul unde preda soția mea de unde nu mai scoteau oamenii care se înscriau pentru Israel. În aprilie ꞌ86 am venit încoace și am început să studiez ebraica, urmând un curs de trei luni, după care un curs pentru titrați de încă șase luni. Catedra am primit-o imediat. La 1 septembrie aveam catedră și am rămas în învățământ 33 de ani. Sistemul de învățământ era cu totul diferit de cel din România. Am lucrat la Kiryat Bialik la școala cea mai mare din Israel, cu 5000 de elevi, din rețeaua ORT. Predam la toate nivelurile. În 1933 când poetul Bialik a murit, au sosit niște evrei din Germania, au primit pământuri în zona respectivă și au întemeiat satul Bialik. Iar mai târziu, în anii ꞌ50 au început să construiască orașul care a ajuns la vreo 50 și ceva de mii de oameni. Am predat engleza tehnică la Colegiul de tehnicieni și de subingineri deci experiența din România mi-a prins bine, am predat și la Institutul Tehnion unde au vrut să îmi dea post permanent dar nu am acceptat deoarece nu pot să predau numai engleza tehnică.

Cum ați început viața în Israel?

De la zero. Am pornit cu 100 de dolari dar în avion copiii voiau Toblerone și 25 de dolari s-au dus pe două bare de Toblerone. Deci am început viața mea în Israel cu 75 de dolari și a trebuit să muncesc din greu. La un moment dat am acceptat încă o jumătate de normă la un liceu apropiat și următorii 25 de ani au fost extraordinar de dificili. Singurul regret este că sâmbetele nu am putut ieși prea mult cu familia pentru că trebuia să corectez nenumărate lucrări. Azi copiii sunt mari, cel mare este undeva în nordul statului New York cu familia. Am doi nepoți. Fiul cel mic este la vreo 40 de minute de Kiryat Bialik, în Maalot.

Cum și când ați început munca de traducător?

În perioada 2007-2012 eram director de studii pentru studenți israelieni doctoranzi la Universitatea „Babeș Bolyai”. În 2012, spre finele carierei mele, am fost interpelat de o doamnă sociolog, doctor al Universității din Cluj. Din 2012 prof. univ. dr. Moshe B Itzhaki a venit la mine cu o traducere în ebraică din Ana Blandiana, vreo 40 de poezii și el nu prea știa limba română pentru că la vârsta de 9 ani a încetat să o vorbească și a reînceput după ce i-au murit părinții. Era o politică în anii ꞌ50 aceea de a vorbi numai ebraica, politica partidului lui Ben Gurion. El nu a mai vrut să vorbească limba română, părinții erau foarte dezamăgiți pentru că erau bucureșteni și voiau să vorbească în română cu el acasă. După ce au murit el a descoperit colecții impresionante de discuri, de cărți, de scrisori și citind unele lucruri a văzut că înțelege și a început să regrete anii în care n-a mai vorbit româna. În 2007 a întâlnit-o pe Ana Blandiana în Israel și a fost foarte impresionat de poezia ei, de felul cum recita… I-a tradus poezii, a venit la mine și l-am ajutat o vară întreagă să înțeleagă sensurile ascunse. Și am lucrat împreună la aceste poezii după care am continuat colaborarea. El a mai tradus vreo 164 de poezii la care am colaborat și eu, am introdus în volumul acela un interviu cu Ana Blandiana, am invitat-o pe Ana Blandiana la lansarea cărții, a avut un succes deosebit, un public foarte mare pentru că toată lumea de origine română o cunoaște în Israel. Și așa am continuat, împreună l-am tradus pe Radu Țuculescu, cunoscutul romancier și dramaturg de la Cluj, el este înrudit cu familia pictorului.I-am tradus o colecție de povestiri scurte, de Blitz-proze pe care le-a scris din anii ꞌ80 până în 2018. „Uscătoria de Partid” este titlul care a apărut în Editura Școala Ardeleană, anul trecut. Este o carte apărută la sărbătorirea a 70 de ani de viață. Eu cu Moshe am tradus vreo 50 de povestiri din carte și am introdus o piesă scurtă de teatru pe care a scris-o Radu, care se numește „Hoțul sau trei în dormitor”. Cartea am lansat-o anul trecut, în noiembrie,în Israel și a avut un succes deosebit. Ideea de a face cunoscută literatura română contemporană în Israel e foarte bună. Am fost ajutați în unele ocazii și de ICR, dar cartea aceasta am realizat-o cu forțe proprii la Editura „Iton 77” iar toate cărțile de poezie le-am lansat la „Keshet Leshira” în Tel Aviv al cărei director este Rafi Weichert. În prezent am tradus împreună cu Moshe B Itzhaki volumul de poezie al lui Dinu Flămând „Umbre și Faleze” care se pregătește pentru tipar. Volumul în ebraică tradus de noi, Antologia poeziei Echinox „Apa strânsă-n căușul palmei” a apărut la Editura Keshev Le Shirá, la Tel Aviv, în 2018 și a inclus 11 poeți: Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mircea, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Aurel Pântea, Ștefan Manasia, Viorel Mureșan, Marta Petreu, Letiția Ilea, Vlad Moldovan.

Moshe B Itzhaki este un autentic poet de limba ebraică, din câte știu…

Fără îndoială. Din cele 9 volume de poezie publicate de el de-a lungul anilor, am tradus și publicat două cărți în România cu poezia lui Moshe B Itzhaki , una se numește „Pasărea din urmă” în Editura Galaxia Gutenberg în 2015 și a doua a apărut anul trecut la Ed. Școala Ardeleană, se numește „Și vine ploaia”. Moshe B Itzhaki este decan la Colegiul Oranim în Kiryat Tivon.

Iar anul acesta ați avut o surpriză…

Aș vrea să anunț faptul că Dragoș Nelersa, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, ne-a acordat premiul „Cei mai bun traducători de literatură română în ebraică” în anul 2019 și totodată titlul de „Cavaleri al Limbii Române”.

Felicitări și tot binele din lume!