Cleopatra Lorințiu, „Anii scurți”

Cu toamna pe buze – o cronică de Horia Bădescu
Revista Tribuna noiembrie 2019

O antologie de autor, bine alcătuită și articulată, semnată de Cleopatra Lorințiu, „Anii scurți”, readuce în circuitul literar o poetă pe care critica ultimelor decenii a comentat-o cu o discreție ce o plasează mai de grabă în zona numită de Ioan Holban, cu o inspirată metaforă, „salonul refuzaților”. Adică al acelora a căror inapetență pentru viața de grup, școală sau gașcă îi face indezirabili clasamentelor și ierarhiilor, „interesului general” va să zică, încredințându-i orizontului tăcut al limesurilor.

Cleopatra Lorințiu debuteză la finele celui de al optulea deceniu al veacului trecut cu o poezie matură, scrisă cu mână sigură; ea scria bine de la început, ca să-l parafrazez pe Petru Poantă. O poezie tonică, de un existențialism genuin care amintește de lirica de început a Magdei Isanos, expresia unei trăiri consonante cu vitalitatea universului în care se consumă aceste pusee juvenile: „Ca să scriu înainte de toate/ despre neînțelesele firi/ vorbele vor fi prea subțiri./ Mințile toamnei rătăcite-n livezi/ întru curgerea către o veșnică mare/ nu vei mai putea să le crezi./ Pe brațul meu o hartă închpuită/ tu îmi arăți astfel de unde vii/ la confluența unor ape prea limpezi/ scriind cu degetele prin prundiș poezii” (Harta închipuirii), a confraternității cu lumea vegetală, în care, cândva, ne va fi dat să ne pierdem, să ne integrăm: „Fir cu fir, iarbă cu iarbă/ verdele va încerca să te soarbă […] mâinile o să-ți miroase a tei […] Vei fi propriul prizonier, iarbă în iarbă,/ verdele când va fi terminat să te soarbă” (Iarbă în iarbă). Dar, la fel ca și la Magda Isanos, există încă de la început un presentiment al extincției, al zilei „pe care nu o dorim” dar care „fără s-o știm „e deja aici, printre noi”.

Poeta povestește viața și lumea „cu toamna pe buze”, învățând „cum se trece din devreme-n târziu”. Cleopatra Lorințiu așază peste poezia ei, încă din volumul de debut, o aură elegiacă, izvorâtă dintr-o precoce înțelegere a dramatismului existențial, a curgerii inexorabile a vremii și a zădărniciei, a puținului care rămâne din noi: „Peste timp/ cum se leapădă/ vremea/ de riduri./ Mlaștină uitată de friguri/ numele noastre zgâriate pe ziduri” (Peste timp).

Se spune că aproape întreaga zestre de teme, trăiri și modalități expresive ale unui poet își află semnele și însemnele în primul volum al acestuia. Cleopatra Lorințiu nu face excepție. Premonițiile din Regina cu pași furați, acele lecturi tainice prin care subconștientul citește viitorul, au derulat paginile unei existențe deloc blândă cu un creator care și-a scris viața și opera mereu „cu toamna pe buze”. Un acut sentiment al neîmplinirii și al împlinirilor neîmplinite deplin îi traversează poezia, sfâșierea niciodată stinsă: „Ca o lumânare aprinsă cald plângem” (Început de vânătoare), niciodată potolită pe de-a-ntregul de murmurul vieții: „Vie e seara. Umbra mea e pe drum/ însoțitoare calmă. Niciodată/ ca în această gri singurătate/ nu am fost mai mult” (Lebădă), erete pândind prada copleșită de spaimele existenței, dar și remediu împotriva dezastrelor care îmbracă otrăvitele cămăși ale zilei cea de toate zilele, tărâm de întâlnire cu sine a sinelui, al judecății și al iertării: „Trupul meu va fi împrăștiat/ în patru vânturi, în patru zări/ mi se vor pierde urmele./ Ți se vor pierde urmele/ risipite în mine” (Furnicar).

O durere surdă, estompată sub vălul evanescent al înconjurătorului, al unei solidarități îngăduite, al unei osmoze fericite cu vegetalul, cu anotimpurile, cu lumea, oglinzi în care interioritatea poetei își află ecou, măsură și alinare: „Armonia domnește pe malul iscodit de jivine./ Arțarii își destramă frunzișul gălbui-arămiu./ Ființă și închipuire pe lac/ stăpânesc același mister” (Lacrima). O elegie nesfârșită, expurgată de orice visceralitate, de o bunăcuviință care vine dintr-o altă lume și un alt veac, în care disperările au decența ierbii secerate de brumă și bucuriile șoapta pâraielor sub lucirile lunii: „Și chiar dacă patima rece/ durează o clipă/ în clipa aceasta încape viața mea toată,/ din mine cântecul/ demult s-a desprins/ s-a pierdut./ Mai trăiește doar ceara aceasta uscată./ Curajul acesta tăcut” (Prin ținutul prăfos…)

Curajul tăcut de a vorbi doar ca pentru sine despre sărbătorile și dezastrele iubrii: „Doar începutul este o glorie./ Tot ce urmează nu se mai știe./ Dacă te dărui, de ți se dăruie/ umbra de gratie de colivie” (Cântec naiv), „Puterea de-a îndura/ singur și clar/ o sclipire a suferinței” (Pacifico).

Ne aflăm în fața unei lecturi impresionite a lumii și a eului poetic, o pipăire cu sufletul a peisajului și a îmbăierii lui în această fraternitate, precum în Aproape imaginară. Haiku-uri delicate, pline de o vibrație discretă, „desene interioare”, cum le numește poeta, „cântece fără cuvinte” care poartă în ele acel murmur în inimă ce vestește prezența transcendentului, taina celor 21 de grame care ne ne dezvăluie Misterul și îngăduie visarea veșniciei noastre. Fragilități poetice care construiesc o stare mereu tensionată, o visare plină de întrebări, căutări de răspunsuri amânate, „tăcuta resemnare” în care se alcătuiește discursul eului liric în strania umilință a unui spirit războinic.

Ecouri, care duc cu gândul la expierile și îngenunchierile blagiene, cheamă în memorie acel „întoarce-ți sufletul către perete și lacrima către apus”. Un permanent balans între impresie și expresie, oximoron interior din care se încheagă discretul existențialism al unei poezii cu reverberații de adâncime și expresivitate cuceritoare.

Lirica unui poet adevărat în tovărășia căruia poți străbate cu demnitate și bucurie estetică arcanele complicate ale existenței. O trecere printre Scilele și Caribdele vieții în care „Te aperi/ cu doar neputința impură-a cuvintelor”.