Cleopatra Lorințiu: Vraja prozei scurte, la Haifa (1) – Cuceritorul stil al Franciscăi Stoleru

Preluat din Leviathan.ro
Cărţile autorilor israelieni de limba română sunt o dovadă continuă de fidelitate faţă de un epos structural românesc, fără îndoială, dar şi o nevoie de mărturisire fluidă. Prozatoarea Francisca Stoleru îşi reuneşte povestirile (1) cu pretextul că ele ar fi fost auzite în trenul de Haifa de o ipotetică doctoriţă navetistă, iar prozele ne captează atenţia printr-o epică de mare naturaleţe.
Cum nevoia de poveste e ceva genuin, consubstanţial, prozatoarea ne aruncă în fiecare povestire într-o lume anume, în viaţa unor personaje pe care ni le înfăţişează în tuşe fruste, având capacitatea excelentelor zugrăviri.
Te acaparează povestea, chiar când e concentrată, condensată şi, proză scurtă citind, te aştepți la o dezvoltare lineară, nespectaculoasă. O proză de bună factură realistă, derulată de scânteia acestui pretext bine găsit al doctoriţei navetiste care colecţionează poveşti, scene de realitate care uneori mai că te trimit cu gândul la reportaj. Temele sunt foarte diverse: tabloul de viaţă al unei familii de ole hadeş veniţi din Rusia, cu toată înduioşătoarea lor încrâncenare (Acordeonul ), pictura atât de frumos zugrăvită a bazarului de vechituri din Haifa şi a flautistului sosit, şi el tot nou venit, încercând să-şi câştige existenţa ca gunoiner şi cântând la colţ de stradă, băiatul ”peste care dă un noroc neaşteptat” (Când îngerii se distrează). Aceste povești de viață te fac să te emoţionezi, ori să te bucuri cumva copilăreşte, solidarizând instantaneu cu soarta personajelor descrise de prozatoare. Deslușesc cumva o apropiere de stilul emoționant al Otiliei Cazimir din cartea de neuitat „A murit Luchi…”
Și aici, de fapt, e miezul talentului Franciscăi Stoleru (autoare premiată de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română), prozatoare cu har, mereu atentă la poveşti, semnificaţii, întâmplări şi sensuri dintr-o realitate israeliană pe care ne-o înfăţişează cu naturaleţe. Se degajă din povestire o înduioşare, o înţelegere omenească profundă, o compasiune blândă care ţi se cuibărește în suflet şi te cucereşte, urmărind poveştile de viaţă ale unor oameni care şi-au schimbat la un moment dat traseul, viaţa, calea, optând pentru aliya, pentru stabilirea în Israel.
Nu e o perspectivă triumfalistă, ci una de-o profundă umanitate. De aceea şi cucereşte. De aceea te şi face părtaş la emoţiile şi zbaterile acestor oameni. Într-o frumoasă cronică, criticul Ioan Holban spunea despre Francisca Stoleru că ar fi ”Șeherezada din Haifa”. E frumos spus.
Dincolo de umor, de nostalgie și înduioșare, Francisca Stoleru atacă un subiect imposibil de conturnat de către orice scriitor israelian. Oroarea deportării din timpul Holocaustului este ceva consubstanțial scriiturii autorilor de limbă română din Israel. Tragedia este evocată de astă dată prin ochii unui personaj care îți frânge inima: copila aflată la vârsta inocenței și care sub vraja unei scurte iubiri aduce pe lume ea însăși un copil, dar se trezește captivă în convoaiele de deportați, în arcanele morții. Și care, până la bătrânețe, păstrează păpușa de cârpă a fetiței sale pierdute.
Temă de mare dificultate, prezentă în mii și mii de texte de literatură, iată că Holocaustul este și subiectul unei proze decente și impresionante semnate de Francisca Stoleru.
Nu eu sunt cea care poate califica sau evalua literatura autorilor de limbă română din Israel. Faptul că doresc să punctez chiar și prin propriile mele notații reușitele lor literare vine și din nevoia stringentă de a afirma că această producție literară contează, este făcută cu pasiune, devotament și de foarte multe ori, cu talent.