Din „Mesager bucovinean” ,revistă de cultură pentru bucovinenii de pretutindeni, Anul XV (serie nouă), nr 1 (57), 2018
La prima mea vizită la Cernăuți, am avut norocul să-l am alături pe cel mai bun ghid al orașului, regretatul Vasile Ilica. Vorbea cu pasiune și competență despre locuri, străzi, clădiri, despre mica și marea „bârfă” istorică, despre aproape nesfârșita „mobilitate” a Bucovinei: Moldova, Imperiul Habsburgic, Regatul României, Uniunea Sovietică și, acum, Ucraina. Îmi amintesc cum povestea că în scoală – a studiat la Cernăuți – aproape că nu cunoștea naționalitatea colegilor cu care împărțea băncile sălii de clasă. Un „spirit bucovinean” impregna atmosfera orașului și a întregului ținut, asigurând unitatea unei populații multietnice, multilingve, multiculturale. Cernăuțiul, alintat odată drept „Mica Viena” câștigase un loc în inima fiecăreia dintre minoritățile Bucovinei. Mi-a plăcut descrierea făcută Cernăuțiului de catre Ernst Rudolf Neubauer, poet morav și profesor în oraș: „Cine sosește aici nu-și crede ochilor: brusc, e din nou în Apus, unde cultura, buna cuviință și…fețele albe de masă sunt la ele acasă…(„Halb-Asien”, 1889).
(Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației din Cernăuți, creație a arh. ceh Josef Hlavka, azi sediul Universității și sit UNESCO)
Acel „Ausgleich” suda un stat multinațional. Era, de fapt, singura soluție viabilă. Ausgleich însemna nivelare, echilibru și, mai larg, mediere, compromis acord. Politica fondată pe aceasta noțiune reușise să asigure un echilibru între etnii, oferind o rezolvare pașnică a tensiunilor interetnice, unele pe cale de a se manifesta, alte în proces de manifestare. Idealizată mai apoi, noțiunea părea să ofere un model demn de o Europă comună, creând un „modus vivendi” într-un spațiu aglomerat de culturi și mândrii naționale. Radu Grigorovici a intuit perfect situația : „Bucovina a fost o țară a toleranței reciproce, și nu o țară a înțelegerii reciproce”.
După Unirea din 1918, România s-a străduit să păstreze același model maleabil. Avea, de altfel, propria experiență a toleranței: cu români și multe naționalități – greci, ruși, evrei, bulgari, maghiari, armeni, germani, s.a., fiecare cu biserica și templul său –, cu formațiuni politice poziționate pe tot spectrul politic, între extrema stânga și extrema dreaptă. Cu asemenea premise, România a înțeles devreme că nu de încrâncenare avea nevoie. Îi trebuia moderația și dialogul între toți cetățenii săi. Așa că, deloc întâmplător, bucovinenii au decis să se alăture Marii Uniri, în 28 noiembrie 1918. Adeziunea națiunilor conlocuitoare vorbește de la sine: polonii , prin vocea lui Stanislaw Kwiatkowski „dau expresia încrederii lor nestrămutate că poporul român (ne) va acorda o măsurată participare constituțională”; Consiliul Național German, prin prof. Alois Lebouton „se declara în numele poporului german pentru alipirea Bucovinei la Regatul României”; telegrama armenilor anunță „Comunitatea armeană orientală salută cu infinită însuflețire Unirea scumpei Bucovine cu Patria Mamă și va sta pururea cu credință alături de poporul român”; M. Hecht, senator de Cernăuți, în numele coreligionarilor săi: „… evreii din Bucovina doresc, ca și cetățenii de rasă română, să vadă salvate, atât din punct de vedere economic, cât și politic, interesele vitale ale Patriei comune”.
Căminul Preoțesc (1929, arh. Tadeusz Kossowski) după modelul actualei Primării a Bucureștiului proiectate de arh. Petre Antonescu în stil neoromânesc
În perioada interbelică, politica statului român a fost guvernată de principiile unei conviețuiri înțelegătoare, susținute consecvent din 1918 și până la ultimul ministru al minorităților, istoricul Silviu Dragomir ( 1937-1940 ). Cele ce au urmat după începutul celui de-al II-lea război mondial, după ocuparea sovietică, dovedesc faptul că un monolit etnic nu există și mai ales, nu poate exista în Bucovina. Diversitatea ei culturală nu poate fi înlocuită de dominația majorității; promovarea agresivă a asimilării se arată a fi periculoasă, trezind perspectiva unui nou, intolerabil genocid cultural.
(Fostul Teatru Național, azi Teatrul melo-dramatic „Olga Kobyleanska”, arhitecţi H. Helmer şi F. Felner)
În prezent, Constituția Ucrainei, ca și convențiile internaționale semnate de guvernele ei, resping formal orice tentativă de suprimare a drepturilor europene recunoscute cetățenilor ei. În fapt, este imperativ necesară o soluție, atât pentru nevoile de conviețuire, cât și pentru o sănătoasă consolidare identitară. Prin prezentele politici suntem departe de modelul Ausgleich, mai ales acum, când pe străzile Cernăuților se strigă, amenințător „Ia aminte, străine, aici ucraineanul este stăpân” sau „Cine zice că-i român să vorbească acasă românește ori să plece în România”. (Iată de ce recunoașterea românilor ca popor autohton devine o revendicare mai mult decât urgentă). Unul dintre „argumentele” ultranaționaliste, aruncate în fața comunității românești se evidențiază prin brutalitate: „România ne este țară prietenă, dar nu și voi, românii de aici”. Trebuie să amintesc un adevăr istoric: nu numai România, dar și românii au arătat înțelegere vecinului nerecunoscător. În 1916, când Hristo Racovski – ajuns mai apoi prim-ministru al Ucrainei Sovietice – considera că „restabilirea Ucrainei este o utopie”, bucovineanul Zamfir C. Arbore (născut la Cernăuți în 1848) era favorabil dreptului la libertate a poporului ucrainean. Arbore scria: „Un stat ucrainean neatârnat ar fi un zid de apărare pentru Țara Românească în contra colosului putred din nord. Statul ucrainean ar fi un vecin pacinic pentru o Românie Mare”. Ei bine, textul său apare într-o broșură publicată de Editura Uniunii pentru Eliberarea Ucrainei. Da, în 1916, la București funcționau legal o astfel de editură și o astfel de uniune și nimeni nu le-a cerut să plece în Ucraina acelor militanți. Să se fi înșelat, oare, bătrânul narodnic Zamfir Arbore?
Fotografii: Irina Airinei
Adaugă un comentariu