Câteva ctitorii românești în Bulgaria (I)

V. C. HRISICU, Atașat de presă pe lângă Legația Regală a României din Sofia.
Apărut în revista „Boabe de grâu”, aprilie, 1932.
Redăm în grafia epocii

Vorbind despre ctitorii românești în Bulgaria, ar fi foarte firesc ca studiul să fie precedat de cercetarea vieții elementului românesc din această țară.
O incursiune în acest domeniu însă nu ar corespunde scopului și ne-ar îndepărta dela subiectul nostru. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de așezămintele românești în dreapta Dunărei fără a arunca o privire generală asupra legăturilor din trecut dintre români și bulgari. Legăturile acestea datează din vremurile cele mai îndepărtate. Conviețuind cu rassa compactă a elementului românesc din peninsula balcanică, bulgarii au avut legături strânse și cu românii din stânga Dunărei.

Cercetarea cât mai amănunțită a acestui trecut de colaborare dintre cele două popoare poate constitui elementul spiritual pentru explicarea legăturilor de viitor, atât de necesare operei de liniște și pace în aceste părți ale răsăritului European plin de zbucium și frământări necontenite.
În hrisovul său din 1020, Împăratul bizantin Vasilie al 11 –lea, vorbind despre organizarea bisericii din Bulgaria, pomenește și despre „vlahii din întreaga Bulgarie”.

Istoricul bizantin Nicetas Acominat, ale cărui cronici asupra evenimentelor din secolul al Xll-Iea și începutul celui de al XIII-lea pot fi socotite ca cele mai complecte, vorbind despre Imperiul Româno-Bulgar, afirmă că Asanizii uniră stăpânirea vlahilor cu aceea a bulgarilor, întocmai ca pe vremea lui Samuil. În ce privește mișcarea armată cu care s’au pus bazele imperiului Asanizilor (1186), Acominat precizează că ea a fost provocată de vlahii ce formau elementul principal în lupta de desrobire de sub stăpânirea bizantină.
Mișcarea de desrobire a fost proclamată cu prilejul târnosirii bisericei Sfântului Dumitru din Târnova, zidită de frații Petru și Asan și unde fuseseră aduse moaștele sfântului Dumitru din Salonic. Asupra orașului ce devenea capitala unui imperiu puternic, iată ce scrie marele nostru învățat, dl. profesor Nicolae Iorga : „Acolo, venind din clisuri, din strâmtorile Balcanului, au poposit de multe ori prădalnicii Arumânii Pindului, frații noștri ridicați în potriva dărilor grele și dregătorilor lacomi, trufași și jignitori ai Împărăției. De la o vreme s’au hotărât să rămâie acolo. Și satul dela poalele muntelui s’a prefăcut într’o reședință de Țari ai răscoalei. Aici a stăpânit Asan cel dintâiu purtător de coroană dintre „vlahi”. Aici și-a luat titlul Împărătesc Ioniță, cel mai mare din acest neam. Un șir întreg de Țari s’au perindat aici, unii tot Aromâni, din seminția Întemeietorilor, alții ridicați din boierimea deosebitelor ținuturi. O dinastie bulgărească înrudită cu Voevozii noștri, Șișmanizii din Vidin, a dat în veacul al XIV-lea ultimele zile de strălucire cetății împărătești a Balcanilor” („Prin Bulgaria la Constantinopol”. Buc. 1907). Biserica sfântului Dumitru de la Târnova poate fi socotită așadar ca o primă ctitorie românească în Bulgaria. Legăturile Târnovei cu cei din stânga Dunărei devin, în decursul vremii, din ce în ce mai strânse. Țarul loan Alexandru (1331—1371) a avut de soție pe Teodora, fiica voevodului muntean Ion Basarab. Viața nenorocită a Teodorei a inspirat pe bardul național bulgar Ivan Vazof să scrie piesa sa istorică „Căm propast” (Spre prăpastie).

Năvălirea Turcilor în peninsula balcanică aduse cu sine și sfârșitul existenței Statului din dreapta Dunărei. În 1393 ei ocupară Târnova. Mulți boeri și fruntași ai bisericei trecură Dunărea așezându-se în Principate. Cu toate că Turcii desființară Patriarhatul de la Târnova și bisericile noastre trecură subt jurisdicția celui dela Constantinopole, ele au păstrat totuși legături cu biserica bulgară. Cronicari ca Golubovschy, Melhisedec ș. a. spun că pe vremea lui Mircea cel Bătrân —- contimporanul Patriarhului Antonie al Constantinopolului 1389-1394 — biserica Munteniei ar fi depins chiar de Arhiepiscopia dela Ohrida. Aceleași legături li-ar fi avut și biserica Moldovei. În 1456 Ștefan cel Mare scrie Arhiepiscopului Dorotei al Ohridei despre moartea mitropolitului Visarion și-l roagă să trimeată o delegație care să procedeze la înscăunarea urmașului acestuia. În răspunsul său, după ce arată că îi este imposibil a satisface cererea Domnitorului Moldovei, Dorotei îl sfătuește a face înscăunarea noului Mitropolit prin Episcopii localnici invitând și pe Mitropolitul Macarie al Ungro-Vlahiei care, de asemenea, depinde de Ohrida.

În tot timpul stăpânirii Turcilor peste Balcani mănăstirile locului s’au bucurat de sprijinul larg al domnitorilor și boerilor români. Mănăstirea „Zograf” de la Sf. Munte Atos, distrusă aproape în întregime de un incendiu, fu restaurată de către Ștefan cel Mare dotând-o cu venituri și moșii. Sub chipul acestui mare creștin, acolo la „Zograf” stau următoarele slove în limba slavonă : „Chipul Voevodului Ștefan Viteazul, renovatorul sfântului locaș Zograf și ctitorul mănăstirilor Dobrovățul și Chiprian”. Tot aici se mai află și acum vestita icoană a acestui domn reprezentând pe Sf. Gheorghe ocrotitorul său în războaie.

La mănăstirea din munții Rilo, închinată sfântului bulgar Ivan, ale cărui moaște au fost cinstite și la noi, se află două pânze de catifea și broderii bogate în aur, dăruite de către Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare.

La câțiva chilometri de Sofia chiar în apropierea vechiului drum al Țarigradului, subt o colină a Balcanilor se află mănăstirea dela Cremicovți. O frescă ne înfățișează pe ctitorul Radu Voevod, întemeietorul locașului în care și-a îngropat două din odraslele sale. În cartea sa, pe care am mai citat-o , „Prin Bulgaria la Constantinopole” dl. profesor lorga spune : „O frescă de la mănăstirea Cremicovți dă pe o doamnă a noastră cu o curioasă pălărie cu rochia roșie, țesută cu fir în romburi cu mânicele și garnituri verzi; pe un bărbat cu ghigilic ca al nobililor bizantini, cu rochie de brocard, din care iese mâneci roșii, și cu cizmulițe de purpură ca ale Împăraților: el ține de un capăt chipul mănăstirii al cărui capăt opus se află în palma unui bătrân arhiereu. Jos se văd doi copii: o fată îmbrăcată ca Doamna, maică-sa, și un băiat cu fes roșu în cap. Inscripții în slavonă spun despre cea dintâiu : ,A răposat roaba lui Dumnezeu Drăgana, fata lui Radu Voevod luna Augustꞌ, iar despre cel de al doilea: ,A răposat robul lui Dumnezeu Todor, fiul lui Radu Voevod, în anul 7001 (1493) luna lui Augustꞌ. Radu trebue să fie vreun domnișor dorit de stăpânire, rătăcit prin Balcani; murindu-i copiii de vreo moarte năprasnică, el li-a făcut locul de îngropare în această mănăstire de munte pe care a durat-o din banii săi, după ce se stinsese acum faima Țărilor creștine și Turcii stăpâneau țara”.Sunt indicații care ne arată că mănăstirile din jurul Târnovei s-au bucurat, prin tradiție, de sprijinul Românilor dintr-o parte și cealaltă a Dunărei.

Foto color: Irina Airinei