„Timpul regăsit” al Gettei Berghoff / de Irina Airinei

Privită din perspectiva sensului propriu al unui jurnal, adică acela al unui memorial zilnic, „Caietul din sertar” al Gettei Berghoff este, de fapt, un pseudo-jurnal. Dar dacă încercăm să vedem lucrurile prin prisma adevărurilor esențiale, în fluxul evocării literare, autoarea făurește portrete memorabile, cu considerații extrem de precise, cu laserul unui spirit de observație ieșit din comun și care ne fixează în memorie personajele cele mai reprezentative ale culturii române din Israel, începând cu perioada cenaclului „Punct”, cu cea a etapei marcate de fenomenul „Minimum”, cu crearea Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, cu activitatea și transformările jurnalisticii româno-israeliene până în prezent. Mărturisiri electrocutante, uneori…Mărturisiri despre starea de grație trăită la cenaclul „Punct”, o egregoră de neuitat. Observațiile fine, uneori acide, alteori deosebit de atașante, fac, din literatura psihologică memorialistică a Gettei Berghoff, un documentar prețios, original și rezistent în timp.

O frescă vie a intensei activități culturale a alyalei de după anii ꞌ60 pecetluiește timpul aducerii aminte, evocare ce ți se strecoară în suflet, cu toate dorurile, mirările, suferințele, bucuriile, dar mai ales cu trăirile ascunse pe care le intuiești din vibrația înaltă a mărturisirii. Nu voi da nume deoarece iubirea mea pentru acea oază românească din Israel este necondiționată. Am înțeles dorul Gettei pentru „ultima ninsoare”. Am încercat, eu însămi, dorul și nostalgia „izvorului din adâncul pădurii”…

Atât în „Caietul din sertar” (prețioase și tulburătoare mărturii despre spirite sensibile, artiști cu viețile lor, uneori contradictorii, cu operele lor, cu frustrările și nerealizările lor) cât și în „Ultima ninsoare”, jurnal cu portrete și întâmplări neobișnuite ale unor oameni „obișnuiți” din România, aceste personaje își câștigă șansa la neuitare prin condeiul ales al autoarei. Getta Berghoff se înscrie, prin valoarea creației sale, în șirul marilor scriitori memorialiști care știu să facă, din trecutul care contează, un „timp regăsit”.

Al. Mirodan: Cuvânt înainte despre un cuvânt de onoare

„Originalitatea (și temeritatea) prozatoarei stă în alegerea ca subiect al cărții, a unui necunoscut: avocatul Miltiade Băcăuanu. Cine a auzit de el, cu excepția acelui mic univers înlăuntrul căruia trăiește fiecare dintre noi: familie, prieteni (dușmani), colegi, vecini, cunoștințe, etc., adică un grup de câteva zeci sau câteva sute de oameni?(…) Dacă, ducându-te cu microfonul pe stradă, ai norocul să dai peste câțiva cititori ai scrierii despre care vorbim, ei îți vor răspunde: Băcăuanu? Ah, da, sigur că știu cine a fost. Și vor porni să-ți povestească fel de fel de întâmplări din carte. În rugăciunile ce se spun de Izkor, în amintirea celor morți, există un verset sunând așa: „și păstrează sufletul lui (ei) printre cei pururea vii”. Nu avem posibilitatea să cunoaștem ce s-a petrecut după moarte, in lumea de apoi cu avocatul Băcăuanu, dar știm că, datorită Gettei Berghoff, sufletul lui se află, aici pe pământ, printre cei pururea vii.

Originală este, în sens de neobișnuită, atitudinea autoarei față de eroii cărții. Același Idov Cohen fusese frapat de acest fapt ieșit din comun „Deși – scrie el – ea este astăzi soție, mamă, persoană cu statut social remarcabil, autoarea acordă prioritate absolută adevărului și autenticității, credinței în jurământul ce l-a legat cu decedata ei iubire – mână în mână – și totul cu o ardoare, cu o sinceritate, cu o nestinsă flacără de dragoste, de parcă ar voi să materializeze versetul din „ Cântarea cântărilor”: „Căci puternică precum Moartea este dragostea”.
Mai cunoașteți multe dovezi de asemenea fidelitate spirituală față de o iubire din trecut? Mai cunoașteți asemenea încrâncenare în respectarea cuvântului dat pe-un mormânt? Trebuie să ai o fibră morală ieșită din comun pentru ca, sfidând greutățile (și riscurile) de tot felul să-ți îndeplinești legămintele. Trebuie sa fii un fanatic al angajamentului. În Evul Mediu, Getta Berghoff s-ar fi lăsat arsă pe rugurile credinței mai degrabă decât să se dezică de Torah. În anii războiului mondial, ar fi preferat de mii de ori să se lase sfâșiata de câinii Gestapoului decât să-și trădeze tovarășii de luptă.”

Biti Caragiale:

„Jurnalul Israelian este o confesiune despre perseverența de însușire a unei identități israeliene și a limbii ebraice, păstrând totodată din valorile culturii române. Prin bogăția datelor conținute, dar și prin finețea observațiilor, jurnalul se impune, fără îndoială, în atenția cititorului. Dar, mai ales, prin autenticitate. De remarcat originalitatea acestui volum pe raftul literaturii de limbă română din Israel.”

Redăm doar câteva fragmente din „Caietul din sertar” cu regretul lipsei de spațiu în acest portal:
„Sunt un om care trebuie să muște câinii”. Am citit de două ori, gândindu-mă că s-a strecurat o greșeală de tipar. „Ce soi de om este un mâncător de câini!? A fost întrebarea mea… și am observat un articol, semnătura lui Shaul Carmel, la pagina pe care o aveam la dispoziție. Articolul nu era ceva neobișnuit. Shaul Carmel se simțea ca un ofițer pe câmpul de luptă și dorea să atragă atenția cititorilor. Părerea mea despre el nu va afecta poezia sa bună. Războielile sale nu vor afecta niciodată calitatea poeziilor. Recunosc că prin poezia erotică și prin „Psalmi” s-a dovedit un mare talent.”

„Pe Nicu Nitai, o personalitate puternică din comunitatea originarilor din România, aduși în Israel pe valurile imigrației, l-am descoperit la Teatrul „Hasimta” în vechiul Yaffo. Se întâmpla în anii 1980. În multe seri l-am urmărit pe scena acelui teatru, în piesele lui Cehov, Sartre, Camus, Brecht. Nicu Nitai era directorul, regizorul, suflerul și actorul. Jocul, forța expresiei sale te cheamă pe tine, spectator, să cunoști o lume evocată de actor pe scenă…Peste ani, Nicu Nitai a creat Teatrul Karov. Lângă el, pe această scenă, Moscu Alcalay și Rozina Cambos au interpretat roluri din piesele lui Mihail Sebastian: ‚Ultima Orăꞌ, ‚Steaua fără numeꞌ și ‚Insulaꞌ.(…) În 2007, am fost la Teatrul Karov, la premiera piesei ‚Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintalꞌ de Matei Vișniec. Sala era plină. Spectacolul și autorul piesei au fost ovaționați. Actorii s-au străduit fiecare și, întreaga înfățișare a lui Nicu Nitai trăda bucuria. Actorul și rezistența sa morală trebuie evidențiată, răsplătită. Să joci, uneori, cu sala goală și, să găsești în tine resursele continuării, este un fruct cu gust amar, dăruit de destinul care se joacă cu fiecare dintre noi, după capriciile sale. Nitai s-a dovedit un om puternic. Viața, cu încercările ei, nu l-a frânt.”

„Mi-aș fi dorit să-l conving pe Zoltan Terner să facă un film numit „Ultima Ninsoare”, adică tot ce-mi doresc ar fi un film despre viața lui Mauriciu Băcăuanu, un „Om între oameni” în vremuri cumplite. Dar banul, această esențială și măruntă monedă, la care, vrem nu vrem, râvnim, nu l-am avut în buzunar și nici sponsori pentru un film n-am avut norocul să întâlnesc!”

„În 1970, Felix Caroly imigrează în Israel. Venise încărcat cu un sac plin de speranțe, cu credința vie că, în țara veche-nouă, își va redobândi demnitatea de om, grav lezată în România. Și în sfârșit, după atâta amar de vreme de așteptare (așteptarea e uneori, dacă nu de cele mai multe ori, mai greu de suportat, mai angoasantă decât moartea însăși), va putea să-și încline arta actoricească noilor săi concetățeni. Dar, vai! Iluzii spulberate la primul contact cu autoritățile autohtone- îi mărturisea lui Solo Har Herescu: «Am fost primit din partea celor în drept cu o răceală de freezer… Mi s-au închis porțile tuturor teatrelor de repertoriu… Am făcut toate muncile posibile și imposibile… Azi încă, după atâția ani, mă întreb de ce? De ce?’; Mi-e teamă să-mi răspund.» De ce? Fiindcă Felix Caroly n-a avut nicicând vocația de luptător. Fiindcă a fost și a rămas un Don Qujote iremediabil. Fiindcă n-a rezistat tupeului nulității, n-a rezistat șireteniei arivistului, nici oportunismului amoral. Fiindcă îl oripila prostia agresivă, infatuată, megalomania deșartă. Fiindcă, mai ales, era total dezarmat în fața indiferenței ucigătoare a semenilor… și s-a retras în turnul său de fildeș dedicându-se trup și suflet poeziei. Poezie în care și-a înecat amarul deziluziilor, singurătatea, îndoielile, credința, patima, dragostea. A transformat poezia într-o ființă vie, cu care dialoga, se confrunta, ca apoi să se contopească cu ea, apolinic, în armonia și măsura pe care exteriorul i le-a refuzat.”

„De obicei oamenii mai în vârstă sunt mai puțin receptivi la inovații tehnice decât cei tineri, dar domnul Ruga era o excepție din acest punct de vedere și, din multe altele. Mi-l amintesc ca pe un om cu inima deosebit de tânără și caldă. Într-o zi mi-a făcut un dar care nu se poate uita: mi-a adus într-un pachet, fotocopii ale celor mai importante nuvele pe care le publicase în toată viața dumnealui. Am simțit că țin în mână nu un pachet de hârtii, ci tot sufletul unui om…”

„Solo Har și Andrei Fischof își citeau poeziile într-un mod discret și sobru. Shaul Carmel citea plin de patos. Maria Gaitan-Mozes citea ca o elevă timidă și modestă. Zeev Ben-Chaim își citea prozele umoristice în așa fel, încât râdeam cu toții…”

„Cu timpul, valurile vieții m-au îndepărtat de Cenaclul „Punct”.(…)Totuși am păstrat multă vreme legături de prietenie cu soții Juster, Solo Har, Gina Sebastian-Alcalay, Maria Găitan-Mozes, Iosef Eugen Campus.(…)Domnul Eugen Campus a fost, până la sfârșitul vieții, un profesor de literatură, sincer și exigent pentru mine. Din păcate, majoritatea bătrânilor mei prieteni de la Cenaclul „Punct” nu mai sunt printre noi. Dintre toți, am rămas până azi în legătură cu Maria Gaitan-Mozes, pe care o cunosc de aproape 50 de ani, de când publicam amândouă poezii și povești pentru copii, la revista „Arici Pogonici” din București. Maria a fost și a rămas pentru mine un adevărat miracol de tinerețe și puritate sufletească. Inima ei mi se pare și azi curată, ca o inimă de copil, cu aceeași mare predispoziție spre uimire în fața frumuseților naturii, cu aceeași mare deschidere spre afecțiune. Și poeziile ei de azi mi se par la fel de inocente și limpezi, ca atunci când am cunoscut-o. Nici suferințele fizice nici cele sufletești nu i-au alterat optimismul, dragostea pentru frumos, căldura prieteniei. O admir și o consider un exemplu de viață demn de imitat.

Abia acum, din perspectiva vârstei de 71 de ani, încep să înțeleg ce mult au însemnat pentru experiența mea de viață acele seri literare, organizate de soții Juster.”