Rodica Grindea este poeta tristeții negre, lirismul ei curge într-o tonalitate minoră, discretă, în registrul grav al unor ecouri surde, venind dintr-o copilărie fără copilărie, dintr-o viață frântă ale cărei răsfrângeri răzbat prin lujerul plăpând, răsădit în alt sol, de unde cu greu își reia metamorfoza intelectuală. Din cenușa vieții călcate de tăvălugul unui destin dureros și ineluctabil, talentul ei naște plămada lirică a unor versuri sfâșietoare, autoreflexive, sondând zonele acelei ‚double conscienceꞌ prin filtrele unor reprezentări simbolice prin care le integrează în conștient. „Mai întâi, momentele de viață, așa cum au fost trăite, s-au rânduit în paginile scrise, văzute doar cu proprii ochi ai minții și sufletului. Ulterior, scrisul a izvorât din imperativul ‚Cunoaște-te pe tine însuți!ꞌ Când ? Atunci când nu am mai vrut să fiu printre cei care, privindu-se în oglindă, să întâlnească un necunoscut care-ți seamănă.” – mărturisește autoarea. O poezie a profunzimilor, a iubirii ucise și a suferinței, dă sentimentul unui fatalism al numen-ului divin ocultat de plăsmuiri ale lumen-ului…nocturn…Viziunea oximoronică denotă o luptă interioară permanentă, de un tragism înăbușit în purgatoriul alcoolurilor grele, în acel complexio oppositorum propriu universului său liric: luminiscențele multiple ale iubirii îndepărtate (poeta scrutează cețuri, irizări, iluzii, stingeri, percepe zdrențe de liniște) și bezna desăvârșită a urii și morții în viață. Expresia hybrisului unui conștient glisant este această poezie a „tandrei sălbăticiuni” care-și descoperă chipul în oglinda înșelătoare a vieții. Viața, febrilă veghe întru înveșnicirea prin poezie, devine apanajul aproape arogant al spiritului dilematic în rostirea paradoxală a unui „demon răzvrătit”, fostă pradă a „vânătorilor de candoare”, spirit aflat într-o permanentă și autentică dilemă.
ÎNCĂ
Îți mai aud cuvintele,
Balsam catifelat cu otravă.
Încolăcindu-mi trupul,
Arzându-l
Până la sfâșiere.
Îți mai simt sărutările.
Decantate în sferele limpezi
De o infinită puritate
Ale eternei noastre copilării…
Îți mai văd privirea,
Irizări crepusculare, printre norii vineți
Îmbrățișând albastrul cobalt
Al mării ce i se dăruie.
Te mai respir
Ca pe un parfum de alcooluri
Sălbatic ucigașe
Ale iubirii fără întoarcere
Dinspre cețurile
Trecutului…
EVENTUAL SFÂRȘIT
Trecutul a lovit a doua oară.
De astă dată cea mai de pe urmă
Să-mi întineze fiece frântură
De gând curat, ce sufletul mi-l scurmă.
Eram un demon singur, răzvrătit
Scrutând pământului prea negrului, fereastră,
Când stele mi-așterneau, sub tălpi de aer
Covoare moi de liniște albastră.
Nu-mi trebuiau nici oamenii din preajmă
Nu mă voiau- copil al nimănui,
Din fire de singurătate făceam cântec
Și-n lume-l azvârleam răzleț, haihui.
Dar într-o clipă grea precum blestemul,
Te-ai strecurat cu pașii lini, subțiri
Să prăvălești în drum stânca de sare
Ce-ascunde duhul stinselor iubiri.
Acum, prin zdrențele de visuri arse
Îmi zvârcolesc și ura mea și sila
Pentru ce-a fost și n-a putut să fie
În unduiri perfide de tequila.
DE PARCĂ
Trecutul se rotogolește
Insinuându-se
Printre zdrențele de liniște
Ale zilelor noastre
Strălucind de zăpadă,
De parcă n-am putea
Trăi fără viscolul regăsirii
Răsucite în valuri
De neîncredere,
Fără șuvoiul înghețat
Al amintirilor de aramă
De peste dealurile
Adolescenței noastre
De parcă toată viclenia
Iluziei clipei de acum
Ne-ar împroșca
În smoala fierbinte
A despărțirii noastre.
Iar tu, rătăcit călător,
Printre iubiri de un an,
De-o lună,
De-o noapte,
Ori poate de-o zi,
Tot vei întrezări
La urmă, toată,
Drumul purității intacte
Care duce spre noi.
Dar îți reamintesc:
A câta oară ?
Că nu mă cheamă
Solveig…
Razbate SUFLETUL CETATII in interesantele prezentari cu texte relevante din creatia tuturor autoarelor și în omagiul adus lor dar nu mai putin cititorilor.
Din acest motiv nu pot sa nu aduc multe multumiri pentru activitatea pe care o depune cu tenacitate in cadrul si in spiritul ANIMA FORI.