„Cenaclul PUNCT: oameni de o mare valoare intelectuală și morală, pasionați, sinceri și solidari. O școală a creației și a vieții, un șantier literar important, un teren fertil pe care a înflorit o literatură unică și originală.
Eram un grup care, pe orice vreme ar fi fost, eram la datorie. Aveam locurile noastre rezervate, ca să zic așa.
Shaul Carmel, care ne onora din când în când cu prezența, venea pe locul lui apropiat de masă ca să-și poată degusta păhărelul de coniac, să fie mai în siguranță glasul lui când își spunea părerea. Rar, apăsat și destul de tărișor. Doctorul Eruhim Roisman, într-un colț, în fotoliul în care își adâncea corpul rotunjor, stând cu mâna dreaptă la tâmplă, adăstând, parcă, o idee și nelăsând să-i scape din lectură ce nu i se părea lui acceptabil. Într-un alt fotoliu stătea profesorul Vladimir Eșanu
care venea tocmai de la Beer Sheva: un om modest și blând la vorbă, mărunt de statură, aproape că nu se vedea dintre brațele fotoliului.
Profesorul Campus, cu o ținută zveltă, sportivă, își avea locul pe o canapea destul de încăpătoare, păstrând un colțișor gol pentru
Luiza Carol care venea de la Kiriat Yam, de lângă Haifa. O copilă cu glasul ca un clinchet de clopoțel, gingașă în tot comportamentul ei și un suflet sensibil, cu muzica cuibărită în toate privirile sale: pianistă, poetă, compozitoare, poetă, cunoscătoare de limbi străine, însuflețită, în activitatea ei, doritoare de noutăți și de a ști tot ce se întâmplă în lumea literară universală. Suntem prietene și acum. Prietenie al cărui fir ne leagă încă din România când amândouă publicam poezii pentru preșcolari în revista „Arici Pogonici” și „Biblioteca Arici Pogonici”.
A tradus poezii în engleză, și, mai recent, a realizat traducerile în esperanto. Și când se întâlneau Luiza și profesorul Eugen Campus,erau într-un interminabil dialog înflăcărat. Cu mici întârzieri, apărea și
Andrei Fischof, tot de la Kiriat Yam, puțin obosit, până găsea un scaun liber, rotindu-și, întotdeauna, privirea, spre toți cei veniți sau răspunzând cu politețe prin ridicarea palmei cu un zâmbet la care, neapărat, alătura și o vorbă. Carnetul lui de notițe apărea îndată pe genunchi, așezându-se, ca un școlar disciplinat și cuminte. Cu acest caiet, la îndemână, rămânea să-și potrivească scaunul și ținuta.
Solo Har, până să înceapă ședința de lucru, ne delecta într-una cu bancuri, tot potrivindu-și ochelarii ca să ne privească mai bine. Mărunt de statură, ne lăsa la vedere petecul de chelie care începea să apară și în care se afla minereul poeziilor lui filosofice. Era unul dintre vorbitorii activi, apreciind cu obiectivitate lucrările colegilor. Întotdeauna, însă, glumea, gluma îl însoțea precum îl însoțea respirația. Redactorul șef de la „Revista mea”, Zahareanu, era ca un sfetnic pentru toți, încurajându-i pe cei care citeau: „Bravo, bravo, scrii frumos! Hai, mai scrie, ce mai scrii?” Soția, alături de dânsul, adăuga și ea aprecierile la superlativ, felicitând, cu multă căldură, membrii cenaclului. M-am lăsat prinsă de prezentarea și cunoașterea viitorilor colegi de cenaclu, abandonând, pentru moment, atmosfera primei întâlniri, așa că dau atenția cuvenită inițiatorului cenaclului și anume lui Solo Juster
care, cu o seriozitate care impunea, și-a spus cuvântul despre activitatea acestuia, lăudând crearea unei literaturi scrise în limba română. Și mai ales s-a pronunțat asupra principiului impus pe frontispiciul viitorului nostru cenaclu: „Vine cine vrea, rămâne cine poate.” – principiul Junimii. În plus, adăugând:„ vă rog, punctualitate”. Și,în adevăr, așa s-a și întâmplat. Mulți doritori ni s-au alăturat iar alții s-au retras pe parcurs. Cei dintâi au fost soții Nicu și Sonia Palty.
Dânșii au început să vină din ce în ce mai rar până n-au mai venit deloc. Au început să fie preocupați de noua tipografie pe care o înființaseră și care a început să aibă succes: era vorba de materialul din cenaclu,întocmind un caiet literar intitulat „Leul de la Ierusalim”, iar, mai apoi, s-au alăturat ACMEOR ului condus de profesorul Leibovici Laiș
cu care au făcut cunoscute valoarea scriitorilor și a creațiilor realizate până atunci în Israel. Astfel, în noiembrie 1992, ACMEORul (Asociația Culturală Mondială a Eroilor Originari din România) din Israel și ministrul culturii din România au organizat o expoziție la București sub titlul „Identitate: cartea israeliană în limba română ”.
După retragerea familiei Palty, au plecat și scriitorul Feldman Carol, prozator și Mioara Iarchi Leon, poetă.
Carol Feldman s-a retras, nemulțumit fiind de aprecierile lui Eugen Campus pentru scrisul lui și pentru cele prezetate la cenaclu. Printre altele, într-un material intitulat „Omul și umoristul”, Campus îi arată lipsurile scrisului lui. „Literatura lui nu este prost scrisă și este amuzantă, dar nu este literatură profundă. Sunt povestiri banale sau simple documente ori texte care captează atenția cititorului prin fapte și relatări dar există destule stângăcii mai ales în folosirea limbii române. ” Deși Campus revine, apoi, cu fel de fel de aprecieri la narațiunile lui Feldman, nemulțumit, acesta se retrage, scriind cu febrilitate romane, piese de teatru, cunoscute și în Israel dar mai mult în România unde era foarte prețuit și apreciat de oamenii din orașul Tulcea și împrejurimi. Acolo s-a născut, a iubit aceste locuri cu pasiune, a reîmprospătat activitatea socială și culturală, a reabilitat amintirea și urmele de neuitat ale evreilor. Printre mulți alții care au fost la cenaclu se pot enumera
Moșe Maur, Angela Campus, Ludovic Bruckstein,
soții Iacobson, Leopold Bitman Ruga,
Elena Esther Tacciu, dr. Bacalu, Felix Caroly, dr. Oswald Rodan. Aceștia, din motive de sănătate, au părăsit, rând pe rând, cenaclul. În schimb au venit alții, printre care
Tania Lovinescu, poetă și prozatoare, cu o îndelungată experiență literară. Dar și dânsa s-a retras mai târziu din cauza unor probleme de familie și de sănătate. I-am regretat plecarea pentru că era o scriitoare valoroasă. Și Felix Caroly
ne-a frecventat o vreme ca, mai apoi, să plece și el deși poezia lui ne înflăcăra și ne cutremura. Erau prezentate, cu talentul lui de actor și mim, mici spectacole de dramă și prin text și prin interpretare, ba chiar și în discuțiile purtate în mod obișnuit, aveai, în fața ta, pe omul de teatru înnăscut iar munca lui de actor era în toate fibrele ființei lui. Felix, în afară de poezie, era și un talentat desenator.
Poeziile lui exprimau revoltă și te cutremurau. I-am regretat prezența prea rară și, până la urmă, părăsirea definitivă a cenaclului din cauza îmbolnăvirii grave a soției lui, medic, ea suferind o paralizie. O parte din viața lui a fost o dramă reală ca apoi, după moartea soției, viața să nu-l cruțe nici pe dânsul de boală. L-am cunoscut, am fost prieteni, a fost prieten bun cu soțul meu cu care discuta timp îndelungat. Ne vizita ades, mai ales după pierderea soției. Ultima intersectare a noastră a fost în ușa casei de bătrâni unde fusese internat. Eu venisem la o prietenă bolnavă pe care o îngrijeam. Dânsul ieșea pe targa salvării dus către spital, eu intram în casa de bătrâni. Era sub masca de oxigen. Nu știu dacă m-a auzit când, uimită, am exclamat: „Felix, ce-i cu tine?” O despărțire dureroasă de un poet, mim, actor, pictor de o mare sensibilitate și talent. Un om cu un destin crud.”
Adaugă un comentariu