ZOLTAN TERNER: O seară la Cenaclul PUNCT

Cenaclul PUNCT a fost o creație a unui poet și a unui prozator, soții Mariana și Solo Juster.

La puțin timp de la înființarea ASOCIAȚIEI SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBA ROMÂNĂ, prin 1974, Solo Juster s-a adresat lui Shaul Carmel, secretarul general de atunci al Asociației, cu propunerea de a crea un cenaclu literar sub egida ASILR, în locuința sa. Răspunsul categoric al lui Shaul Carmel a fost: „Nu. Dar dacă dăm chix? Eu nu am dreptul să implic Asociația. Putem să ne facem de râs. E o chestie riscantă. ” Shaul nu avea încredere în idee sau, poate, îi lipsea curajul. Dar Solo Juster credea în ideea sa. I-a replicat lui Shaul: „Dacă-i vorba pe-așa, o fac pe răspunderea mea. Îmi asum integral riscul.” Și Cenaclul PUNCT s-a născut.

A fost o reușită. Ideea a prins, a plăcut. Proiectul a fost îmbrățișat de majoritatea membrilor Asociației. Unii l-au primit chiar cu entuziasm. Iosif Campus a fost primul care a răspuns la această idee și, fără nici o ezitare, și-a pus în joc întregul talent și întreaga experiență critică în animarea cenaclului și în crearea unei atmosfere destinse, vii, oneste. El a fost cel care, cu propriul său exemplu, a impus regula libertății de gândire și de expresie, fără complimente circumstanțiale. Printre primii care au devenit cenacliști, au fost Solo Har, Moșe Maur, Luiza Carol, Getta Berghoff, Marioara Găitan Mozes. Au aderat apoi Gina Sebastian Alcalay, Sonia Palty, Andrei Fischof, cineastul și scenaristul Pavel Constantinescu, distinsul biochimist, autor de aforisme Vladimir Eșanu, medicul și scriitorul Adam Simantov, iar Shaul Carmel, văzând că proiectul s-a soldat cu o reușită deplină, a venit printre cenacliștii nelipsiți, devenind, cu timpul, copilul răsfațat și năzuros al Cenaclului. Profesorul Andrei Strihan ni s-a alăturat în anul în care a venit în țară, în 1977 și, de atunci, a fost un statornic participant și unul dintre cei doi stâlpi ai Cenaclului, primul fiind doctorul Campus.

Pe ecranul memoriei revăd mirificele seri de Cenaclu: ne întâlneam la Tel Aviv, pe strada Miriam, Hashmonaim 20. Apoi, după anul 2000, pe strada Weissman, nr. 7 din Rehovot. Proiectul soților Juster includea și o publicație numită tot PUNCT. Revista a dublat, aș zice, răsunetul și amploarea Cenaclului. A funcționat la fel de bine ca și acesta. Modesta revistă PUNCT a ajuns o prezență în mica noastră lume literară. Redactor șef, de fapt, realizator unic, factotumul revistei a fost, în toți cei peste 30 de ani, Solo Juster. Îi aud și acum, glasul, rostind la telefon cu insistență: „Aștept material pentru PUNCT!” La început, ani în șir, tipărea textele la mașina de scris, folosind, pentru alcătuirea revistei, foarfecele, cuțitul și cleiul. Era tehnoredactor, tipograf și legător. Periodic, zile și săptămâni în șir, le consacra acestei munci de migală și răbdare. După ce a primit un computer, a trecut la o fază tehnică avansată. Când boala nu i-a mai permis să-și exercite acest artizanat editorial, tocmai începuse cel de-al patruzeci și unulea număr al publicației. Acesta nu a mai ajuns să se nască. Pasionanta și originala aventură publicistică a lui Solo Juster a durat 35 de ani. Când s-a încheiat, publicistul solitar, împins de gândul că creația sa ar putea să se scufunde în neantul uitării, a făcut toate eforturile ca întreaga colecție a celor 40 de numere din PUNCT să ajungă la Biblioteca Națională de la Ierusalim și la Biblioteca Academiei Române din București. Cine vrea, azi, să consulte vreunul din numerele publicației, îl găsește în cele două mari biblioteci. Poate că unii vor zice, zâmbind compătimitor, că acord o importanță exagerată acestui flecușteț cultural. Și totuși, voi zice, în sinea mea, că poate, vreodată, vreun istoric se va interesa de acest fenomen cultural curios, interesant, atât de grăitor, scrisul românesc din Țara Sfântă.

Din perspectiva mea, nu pot retrăi filmul unei seri de Cenaclu decât cu o undă de emoție. Au fost ceasuri în care simțeam că împărtășim cu toții același freamăt de vrajă al cuvântului scris. Căutam înțelesul, frumusețea și adevărul din câte-un text care se prezenta. Îmi sună și acum în urechi glasul gâtuit de emoție, ușor precipitat, al Ginei Sebastian Alcalay citindu-și un eseu mustind de cultură și inteligență. Îl văd pe Solo Juster în picioare pe margine scandând rece și categoric de ce îi place sau nu îi place cutare poet. Îl revăd pe monumentalul Shaul cufundat în fotoliu, sorbindu-și alene păhăruțul de vodcă rezervat special pentru el. Când își lăsa glasul să tune, tăceam cu toții. La anunțarea pauzei, ne deplasem spre masa încărcată cu tartine, pateuri, fursecuri, alune, sucuri și cafele, toate pregătite de gazde și pe cheltuiala lor. Între două tartine, ne continuam comentariile, nuanțam impresii. Erau momente de firesc al bucuriei de a fi împreună întru bucuria clipei luminate de aceleași pasiuni și năzuințe. Recreația putea dura și o jumătate de oră. Când se dăcea semnalul să reluăm lucrările, ne întorceam, unul câte unul, fără grabă, la locurile noastre. Domnul Campus, definindu-se dept „câine rău” al Cenaclului, se pronunța uneori primul, alteori ultimul și avea cuvântul cel mai greu. Profesorul Strihan își exprima opinia limpede, cu dicție perfectă, armonios, cu stilu-i elegant, cu accente, uneori, patetice. Mariana Juster ne cucerea pe toți cu dulcea ei moldovenească și cu stilul ei molcom, armonios. Unul dintre noii veniți, medicul Adam Simantov, a impresionat prin distincție și cultură. Venea cu comentarii și interpretări din perspectivă psihanalitică. Doamna Berghoff, prezență pasionată și sensibilă, chiar exaltată, cum o știm, citea, apoi, un fragment de proză. Mi-o amintesc cum am cunoscut-o la una din primele mele participări la Cenaclu, poate chiar la prima. După întrunire, mergând împreună spre autobuz, îmi vorbea de cartea ei „Ultima ninsoare”, chiar atunci apărută, pe care mi-o dăduse. Era în iarna lui 2000-2001, o seară rece, cu ploaie.

S-au așternut, de atunci, peste umerii noștri, aproape două decenii. Pentru a le feri de uitare, atât Cenaclul PUNCT cât și revista paralelă cu același nume, vor trebui să ocupe un capitol important din viitoarea necesară antologie a scrisului în limba română din Israel. Iar soților Juster, cuvenita neuitare pentru binecuvântata, chiar eroica lor înfăptuire culturală care ne-a umplut viețile și ne-a încălzit inimile aproape patru decenii.