VASILE PUȘCAȘ: CULTURA RĂZBOIULUI

De la începutul acestui an am auzit tot mai frecvent zicându-se, mai ales în Europa și Statele Unite ale Americii, că din cauza epidemiei suntem în stare de război cu virusul (dușmanul) pe care nu-l vedem, nu-l cunoaștem, ci doar înregistrăm victimele sale cotidiene. Comandanții-șefi ies aproape zilnic la presă și încearcă să descrie situația “de pe front”.”Cabinetele de război” au preluat aproape întreg procesul decizional al statelor, instituțiile democrației și guvernării făcând mai degrabă un joc de décor. Armata a ieșit pe stradă și, uneori, a preluat “comanda” câtorva instituții civile publice. Gorniștii acestui timp anunță, la interval de timp scurte, ce ordine a emis Comenduirea pentru civili, militari și administrație. Și, desigur, aduc la cunoștință anumite aspecte dramatice din “teatrele de operațiuni”(preponderent spitale), numărul și lista celor căzuți în lupta cu belicosul virus. Pe când politicienii, îngrijorați mai mult de viitorul carierelor lor, ne trimit mereu la istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru ca noi să realizăm gravitatea zilelor pe care le (mai) trăim. Iar descrierea ar putea continua, dar sunt convins că un tablou mai complet ne vor reda cronicarii și corespondenții dedicați acestui așa-zis război.

Ciudat este faptul că tot acest scenariu de război a fost orchestrat și are ca actori principali aceleași personaje care până mai ieri ne comunicau tot felul de precepte ale unei culturi de securitate. Mesajul lor central se învârtea în jurul efortului deosebit pe care-l depuneau să nu ajungem la conflicte și războaie. Dar iată că fără să fie anunțați de semnale terestre și/sau extraterestre, liderii noștri de fiecare zi s-au trezit în fața unui “inamic” care a venit cu “război” peste noi fără măcar a ne declara război. Și în loc să ni se predea cultura prevenției pentru condiții de pandemie, ne-am trezit cu propagarea unei veritabile culturi a războiului. Restricții administrative și individuale s-au însoțit cu ordine militare care reglementau comportamentul persoanei și cel social. Controlul formalizat al mobilității mărfurilor și persoanelor a fost dus spre cadrul averstismentelor grave și chiar al sancțiunilor dure. Dintr-o dată am constatat că de viața noastră are de grijă “statul” care s-a angajat într-o bătălie aprigă cu virusul ucigaș, noi neavând alte lucruri de făcut decât să stăm acasă, să fim ascultători și să urmăm întocmai conduita trasată nouă de Comenduire. Desigur, Trezoreria(bugetul țării) a fost pusă la dispoziția ducerii “războiului” contra epidemiei, iar descreșterea volumului finanțărilor, inclusiv datorită închiderii unor importante sectoare economico-sociale, nu trebuia să ne intereseze, căci de cantitatea cheltuielilor publice erau preocupați îndeajuns „îmbogățiții de război”. Pe când cei pe care Comenduirile, politicienii, media îi numeau eroi ai acestor succesive lupte-medicii și tot personalul sanitar, vânzătorii din supermarketuri, șoferii care transportau mărfuri și produse de strictă necesitate instituțiilor sanitare și populației etc.-se gândeau că dacă vor scăpa cu viață vor trebui să facă față propriilor bătălii ale supraviețuirii de după “război”, fiind convinși că liderii statelor și politicienii vor fi ocupați cu strategiile viitoarelor conflicte din spațiul cosmic. Firește, restul civililor care va scăpa de urgia pandemică se gândește cât de mult va costa războiul proclamat de conducătorii societății contemporane, fiind conștienți că ei vor fi plătitorii și nici măcar nu au siguranța că-și vor regăasi locul de muncă după ce beligeranții se vor retrage în cazărmi.

Cultura războiului este ceea ce se învață în școlile de război. Celebra scriere a lui Sun-Tzu, Arta războiului, are o vechime de peste 2500 de ani. Ea a fost tradusă în Europa de un călugăr iezuit, în 1772, fiind difuzată rapid la curțile regale și școlile militare. Concepția lui Sun-Tzu nu a fost recepționată cu brațele deschise pe continentul european. După doar șase decenii de la începutul circulației lucrării generalului chinez în Europa, a fost publicată opera generalului prusac Carl von Clausewitz, Vom Kriege/Despre război(1832) în care autorul a expus concluziile sale după războaiele napoleoniene. Generalul von Clausewitz a fost numit “apostolul războiului total”. El considera că războiul era o continuare a cursului politicii, dar cu aportul unor mijloace diferite față de timpurile normale. Von Clausewitz susținea că “arta războiului” era tot politică, dar una generatoare de “lupte” și “bătălii”. Iar factorul militar se afla, desigur, la dispoziția politicului.

Gândirea și acțiunea multor lideri politici contemporani pare a fi foarte impregnată de cultura războiului propusă de generalul von Clausewitz. Că aparține politicienilor înșiși ori este rezultatul contagiunii cu sfera militară ori complexul militar-industrial rămâne să constate analiștii și istoricii. Cert este că actuali lideri politici au optat pentru formula “războiului de apărare”, descris de generalul prusac, pentru gestionarea unei epidemii virale care a surprins total factorii decizionali din cele mai multe state europene și din hemisfera vestică. Reacția lor a fost de apărare în fața unui fenomen neașteptat care-i punea în stare de vinovăție pentru incapacitatea de a oferi siguranța promisă propriilor cetățeni. O explicație pentru această cale “războinică” pe care au preferat să meargă actualii politicieni ar putea fi și aceea că politica din zilele noastre a luat o turnură destul de agresivă, iar competiția politică se derulează prin “lupte” și “bătălii” pentru putere, cu scopul instituirii supremației în societate pentru achiziționarea unor bunuri private,în locul aplicării necondiționate a metodelor democratice și servirii interesului public. Firește, în state cu guvernare autocratică, această reinventare a politicii-război a determinat o întărire a controlului statal, iar grupurile politice din fruntea țărilor respective și-au permis chiar luarea unor decizii care exced cadrul democratic și nu mai țin cont de “valorile europene”. Într-un astfel de context este posibil să circumscriem mai clar și comportamentul instituțiilor Uniunii Europene, care au misiunea realizării unui cadru de cooperare a membrilor ei, fiind aproape paralizate de proclamarea de către liderii unor state membre a unei stări interne de război.

În urmă cu 75 de ani, la 7 mai, generalii lui Hitler au acceptat să capituleze, ora încetării luptelor fiind 23.01(Berlin), în 8 mai, ceea ce la Moscova era 1.01, în 9 mai 1945. De aceea, majoritatea țărilor din Europa Vestică sărbătoreau încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în ziua de 8 mai, iar sovieticii/rușii în 9 mai. Pandemia din zilele noastre a convins Moscova să nu mai desfășoare celebra paradă militară de 9 mai, iar politicienii din Germania au decis să nu organizeze evenimente publice prin care să marcheze finalul celei mai mari conflagrații mondiale din istorie. O atitudine rațională în ambele părți, căci, dincolo de pericolul contagiunii epidemice, deja cetățenii sunt prea încărcați de ducerea de către politicienii de azi a “războiului” cu pandemia care are tot o întindere globală. Este destul că aceiași politicieni și numerosi analiști expun similitudini ale efectelor actualei pandemii cu dezastrul de după Al Doilea Război Mondial, în același ton al accentuării culturii războiului. Poate că liderii statelor membre ale Uniunii Europene vor avea inspirația și determinarea ca până la 9 mai, când este Ziua Europei, să dea un semnal clar de armonie, pace și unitate care să încheie acest recurs al unora dintre ei la discursul și comportamentul politic de „război”. Iar pandemia să fie tratată cu politici de sănătate sustenabile și adecvate, bazându-se pe o evoluție socio-economică și politică derivată din obiectivul realizării binelui comun și al fiecăruia.

Și o scurtă lecție din istoria sec.al XX-lea:

În seara zilei când s-a semnat Armistițiul pentru încheierea Primului Război Mondial, premierul Franței, G.Clemenceau, i-a prevestit unui colaborator că francezilor le va fi mai greu să fie învingători ai păcii decât ai războiului. Peste aproape două decenii, un alt premier,de data aceasta al Marii Britanii, N.Chamberlain, întorcându-se de la întâlnirea pe care o avusese cu Hitler (Munchen,29-30 sept.1938), i-a anunțat pe britanici că le-a adus pacea. În fapt,el și colegul lui francez tocmai l-au convins pe cancelarul celui de-al Treilea Reich că putea porni războiul deoarece statele occidentale aveau niște lideri politici slabi. Războiul nu i-a priit nici măcar lui W.Churchill care, după ce a condus cu abilitate și hotărâre Anglia într-un război de cinci ani, nu a mai putut convinge electoratul britanic să-l aleagă, în iulie 1945. Așadar, se pare că liderilor statali le este mai greu să construiască pacea decât să susțină războiul. O dovadă certă a calităților liderilor se probează în conducerea societății către o pace durabilă mai mult decât spre război, care este mai degrabă un episod accidental al Istoriei. Vor înțelege și liderii lumilor lumii de astăzi și de mâine că ceea ce așteaptă cetățenii de la ei este construcția armoniei sociale și dezvoltarea în pace a tuturor societăților actuale și viitoare?

Preluat din „Cotidianul” cu acordul autorului