LUIZA CAROL: AMINTIRI DESPRE DOMNUL CAMPUS (I)

Dialog iniţiat de Irina AIRINEI

IA: Suntem la ceasul rememorărilor, dragă Luiza Carol. Suntem la Cenaclul PUNCT, care iată, trăiește, îl revedem prin evocări Cum și când l-ai cunoscut pe Eugen CAMPUS și care îți sunt cele mai dragi amintiri cu el?

LC: L-am cunoscut pe dl. CAMPUS la cenaclul PUNCT, care avea loc în apartamentul soţilor Juster din Tel Aviv. Cred că am început să frecventez cenaclul prin anul 1990, sau poate puţin mai devreme. Domnia sa avea pe atunci cam vârsta mea de acum (adică vreo 73 de ani) iar eu aveam puţin peste 40 de ani. Datorită diferenţei uriaşe de vârstă, relaţia dintre noi a fost oarecum distantă. Ne adresam unul altuia cu pronumele „dumneavoastră”. Eu îi spuneam bineînţeles „domnul CAMPUS”, dar faptul că d-lui îmi spunea „doamna Luiza” mi se părea un exces de politeţe, deşi cu timpul m-am obişnuit.
Una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele este legată de un moment de conflict între membrii cenaclului, când divergenţele de concepţii literare păreau gata să degenereze într-o veritabilă ceartă. Atunci domnul CAMPUS ne-a spus cam așa:
„Doamnelor şi domnilor, liniştiţi-vă! Nu e nevoie să fim toţi de acord şi să gândim în cor! Fiecare gândeşte ce vrea, Hai să fim de acord doar cu ideea, că nu e necesar să fim de acord cu orice preţ…”
Toată lumea a râs şi atmosfera s-a destins ca prin farmec.
Îmi amintesc că revista „Minimum” deconspira în fiecare lună zilele de naştere ale scriitorilor născuţi în luna respectivă. Ziua mea de naştere fiind uşor de memorat (1 martie, ziua Mărţişorului) mulţi oameni au ţinut-o minte chiar multă vreme după ce „MINIMUM” şi-a încetat apariţia. Din cauza asta în fiecare an, de Mărţişor, primeam telefoane cu urări de viaţă lungă. (Maria Găitan mai păstrează şi acum obiceiul, cu o prietenie constantă.) Urarea domnului CAMPUS era de fiecare dată exact aceeaşi, de când ne-am cunoscut şi până la sfârşitul vieţii dumnealui, aşa că o pot reda acum cuvânt cu cuvânt:
“La mulţi ani buni dna Luiza, cu accentul pe buni, fiindcă întotdeauna calitatea e mai importantă decât cantitatea. Să ne trăiţi şi să aveţi sănătate, bucurie şi inspiraţie.”
Nu l-am întrebat la cine se referea acel pronume la persoana întâi plural din expresia „să ne trăiţi”. Cred că se referea la scriitorii de la cenaclul PUNCT, chiar şi după ce eu n-am mai frecventat cenaclul. Cât despre urarea de mulţi ani buni, am apreciat-o şi o folosesc şi eu în împrejurări similare.

IA: Ce a însemnat el în activitatea cenaclului PUNCT?
LC: Dau întâi cuvântul domnului CAMPUS însuşi, citând un fragment semnificativ din articolul său „Cenaclul literar ‘PUNCT’ ” (din volumul postum „Omul şi criticul Iosef Eugen CAMPUS”). Iată cum descrie dl. CAMPUS cenaclul şi cum îşi autodefineşte rolul şi activitatea în acest cadru:

„ … s-au întâlnit aici două elemente care ar fi putut fi ireconciliabile, dar care, în împletirea lor fericită de aici, s-au armonizat. Soţii Juster şi-au pus la dispoziţie casa lor primitoare pentru a crea o atmosferă prietenească şi, în acest mediu plăcut, era pus în valoare mai bine spiritul critic neconcesiv, tinzând spre un nivel artistic superior, care m-a însufleţit întotdeauna. Membrii cenaclului, tocmai pentru că erau şi se considerau prieteni, îsi puteau permite şi se simţeau chiar obligaţi, moralmente, să-şi spună părerea cinstit, până la capăt, inclusiv obiecţiile critice.”
Cuvintele de mai sus dovedesc că exigenţa constructivă a fost ţelul întregii activităţi a domnului CAMPUS în cadrul cenaclului. După părerea mea, a reuşit să ne stimuleze nu numai exigenţa lecturii ci şi spiritul autocritic, încurajând o atitudine de seriozitate selectivă în privinţa alegerii materialelor pe care decidem să le publicăm.
Domnul CAMPUS încerca să ne ajute să nu recurgem la clişee de gândire, să nu devenim imitativi sau antrenaţi de inerţie, ci să ne afirmăm propria voce literară.
În afară de asta, ne stimula să ne perfecţionăm în ebraică şi să citim cât mai multă literatură ebraică, pentru a nu rămâne neintegraţi în societatea israeliană.
O imagine cât mai exactă a rolului pe care l-a avut domnul CAMPUS în cenaclul PUNCT ar trebui să conţină mărturii de la cât mai mulţi foşti cenaclişti. Deci ar fi nevoie de cât mai multe interviuri ca acesta, fiindcă fiecare dintre noi l-a privit dintr-un PUNCT de vedere puţin diferit de al celorlalţi.
Eu am fost cea mai tânără din acel cenaclu. Mulţi aveau vârste apropiate de a domnului CAMPUS şi unii (care între timp ne-au părăsit) erau chiar mai în vârstă. Deci raporturile domnului CAMPUS cu fiecare dintre noi nu puteau fi la fel. Spune un proverb indian: „Fiecare elev îşi găseşte profesorul; fiecare profesor îşi găseşte elevul.” Mie îmi place să prelucrez puţin acest proverb, folosind pluralul de două ori: “Fiecare elev îşi găseşte profesorii; fiecare profesor îşi găseşte elevii.”
Domnul CAMPUS avea vocaţie de profesor şi a fost unul dintre factorii formativi ai multor generaţii de scriitori. Noi, cenacliştii de la PUNCT eram membri ai ASOCIAȚIEI SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBA ROMÂNĂ, eram scriitori, domnul CAMPUS nu era pentru noi singurul factor formativ. Eu, fiind mai tânără decât toţi, încercam să învăţ câte ceva de la fiecare. Eu îl consideram pe domnul CAMPUS pivotul cenaclului, atribuindu-i rolul formativ principal. Aveam impresia că toţi ceilalţi îi atribuiau acelaşi rol într-o măsură mai mare sau mai mică. Cred că noi toţi am avut câte ceva de învăţat unii de la alţii, nu numai din discuţiile purtate în jurul propriilor noastre texte, cât şi din discuţiile legate de textele colegilor. Cu câţiva dintre cenaclişti (soţii Juster, dl CAMPUS, Solo Har, Andrei Fischof, Maria Găitan, Gina Sebastian Alcalay) relaţiile de amiciţie au devenit chiar mai strânse după anul 2003, când am încetat să vizitez cenaclul. Dintre toţi aceştia, domnul CAMPUS a avut cea mai mare influenţă asupra evoluţiei mele literare. M-a îndemnat la exigenţă faţă de mine însămi şi la auto-cenzură.
Începând din 2003, când am devenit pentru prima oară bunică, n-am mai participat la întruniri literare în nici o limbă, fiindcă grijile de bunică au început să-mi absoarbă din ce în ce mai multă energie şi timp. Apoi, în 2006 am devenit pentru a doua oară bunică, aşa că grijile au crescut. Între timp m-au pasionat limba şi fenomenul cultural esperanto. Aşa a început cea mai mare aventură a vieţii mele: descoperirea unei culturi neobişnuite, fascinante, pe care nu o bănuisem înainte. Am început să citesc şi să scriu literatură în limba esperanto cu o frenezie de care eu însămi nu m-aş fi crezut în stare. Prietenii adevăraţi m-au înţeles şi nu m-au considerat „dezertoare”, ba chiar s-au interesat cu plăcere de noile mele aventuri literare în lumea esperantistă. Cu o intuiţie psihologică extraordinară, domnul CAMPUS a fost convins că eu nu mi-am pierdut dragostea pentru limba şi cultura română, dragoste mă va însoți totdeauna. Şi chiar aşa a fost. Domnul CAMPUS chiar a prevăzut că îmi voi scrie cândva, în română, memoriile de călătorie în lumea culturii esperantiste. Poate se va adeveri şi prezicerea asta cândva… Recent am reîntâlnit-o pe fosta cenaclistă Getta Berghoff, care mi-a stimulat nostalgia şi m-a făcut să mă gândesc la posibilitatea de a scrie peste vreo 10 ani o carte de amintiri despre cercurile literare pe care le-am frecventat în diverse oraşe, în diverse limbi…