LUIZA CAROL: AMINTIRI DESPRE DOMNUL CAMPUS (II)

Dialog iniţiat de Irina AIRINEI

IA: Care a fost relația voastră literară și culturală?
LC: Între noi era o mare diferenţă de nivel de cultură. Domnul CAMPUS citea cam de 2-3 ori mai repede decât mine şi în fiecare săptămână dedica lecturii cam de 2-3 ori mai mult timp decât mine. Datorită vârstei, dumnealui avea faţă de mine şi un avantaj de încă 32 de ani de lectură în spate. Asta înseamnă că între noi era o distanţă de sute de mii de pagini de lectură, distanţă nerecuperabilă care creştea cu timpul. Dl CAMPUS cunoştea de 2-3 ori mai multe limbi decât mine şi le folosea pe toate cât mai eficient pentru lectură. Dl CAMPUS avea cunoştinţe solide de filozofie şi istorie care îi orientau lecturile şi i le plasau într-un cadru mental foarte bine structurat, în vreme ce eu am rămas până azi la cunoştinţe filozofice superficiale şi la o înţelegere simplistă şi confuză a fenomenelor istorice. Dar adevărata superioritate intelectuală a domnului CAMPUS se datora mai ales capacităţii rare de analiză şi sinteză cu care reuşea să „radiografieze” un text literar, pentru a-l interpreta. Domnul CAMPUS avea o minte asemănătoare cu un aparat Roentgen… Prin comparaţie, mintea mea mi se părea infantilă.
Dar există şi cazuri când tocmai diferenţele îi apropie pe oameni… Domnului CAMPUS îi făcea plăcere să-mi dea sfaturi de lectură şi de creaţie literară, în timp ce mie îmi făcea plăcere să le aud. Nu puneam în aplicare toate sfaturile primite, dar meditam cu respect şi recunoştinţă la tot ce îmi spunea, ceea ce era probabil exact reacţia pe care şi-o dorea. Deseori, eu eram de acord din punct de vedere teoretic cu câte o observaţie critică generală a dumnealui, dar în practică simţeam că nu pot schimba o expresie lirică, fără să-i mutilez spontaneitatea, sinceritatea emoţiei… Totuşi, uneori câte un sfat cu care nu am fost de acord pe moment a dat roade abia peste un an sau mult mai târziu, cu ocazia altei creaţii literare, eventual într-o altă limbă şi în alt gen literar. Alteori, câte o idee pe care eu am respins-o a devenit sâmburele de la care a pornit un dialog contradictoriu între personajele uneia dintre piesele mele de teatru sau şi-a găsit locul în cadrul unui poem dramatic.
Am acceptat şi am pus în aplicare până în ziua de azi sfatul dumnealui de a nu citi literatură ebraică în traduceri, ci de a mă strădui să citesc în original. Dar din păcate citesc greu şi încet în ebraică. Dacă nu i-aş fi ascultat sfatul, aş fi cunoscut azi mult mai multă literatură ebraică. În schimb, lectura directă îmi dă o satisfacţie sporită, fiindcă mă face să mă simt mai aproape de autor. Accept astfel o pierdere cantitativă în favoarea calităţii lecturii. Limitându-mi în acest fel câmpul cunoaşterii, am simţit nevoia unei selecţii cât mai riguroase a lecturilor. Domnul CAMPUS m-a ajutat mult să mă orientez în alegerea cărţilor ebraice. Am avut convorbiri telefonice interesante despre David Grosman, Yehuda Amichai, Amos Oz… Mă ajută şi acum, când nu mai e printre noi: răsfoiesc recenziile dumnealui din culegerea „Deschizând noi orizontori” şi îmi aleg apoi pentru lectură câte una dintre cărţile recenzate.
Îmi amintesc şi o discuţie interesantă despre un celebru roman american pentru tineret, care mi-a plăcut mult în adolescenţă: „Pollyanna” de Eleanor Porter. Domnul CAMPUS mi-a împărtăşit simpatia pentru optimismul contagios al protagonistei, dar m-a convins totuşi să evit sentimentalismul dulceag care o caracteriza pe autoare. Mi-a spus:
„Doamna Luiza, îmi pare bine că o luaţi ca model pe Pollyanna în ceea ce priveşte gândirea pozitivă. Dar ar fi păcat s-o luaţi ca model pe Eleanor Porter în ceea ce priveşte stilul literar… Aştept de la dumneavoastră mai multă seriozitate.”
Cred că discuţia aceea despre Pollyanna mi l-a înfăţişat pe domnul CAMPUS în ipostaza cea mai caracteristică: el radiografia structura psihologică a unui autor, punea diagnostice corecte pe text, apoi recomanda extirparea defectului de către autorul însuşi. Adică îţi punea în mână toate instrumentele de care aveai nevoie ca să-ţi poţi corecta defectele, cu condiţia să vrei.În cazul meu, îmi descoperise cu precizie „sindromul Pollyanna” tipic. Mai departe era rândul meu să decid ce să fac cu acest sindrom, dacă să-l anihilez sau să-l ţin sub controlul raţiunii. Evident, singurul domeniu în care „sindromul Pollyanna” nu reprezintă un defect de concepţie, e literatura pentru copii. Am înţeles atunci de ce m-a atras întotdeauna literatura pentru copii: fiindca e singurul gen literar în care nu trebuie să mă străduiesc să-mi cenzurez „sindromul Pollyanna”…
În vara trecută am împlinit 50 de ani de la debutul meu literar în revista „Arici Pogonici”. Cu ocazia asta mi-am făcut un mic bilanţ şi am ajuns la concluzia că peste trei sferturi din scrierile mele au rămas nepublicate, aşteptându-şi rândul în dosarele vechi din sertare sau fişierele vechi din calculator. De-a lungul anilor, am aruncat o cantitate imensă de manuscrise, altele s-au pierdut ori s-au şters din calculator. Materialelor pe care le-am păstrat, le-am acordat totuşi o şansă de supravieţuire: mi-am propus să le recitesc la bătrâneţe şi să decid atunci dacă să le arunc sau să le „recondiţionez”. Ei bine, acum a venit momentul pentru asta. De câteva luni răsfoiesc nostalgic manuscrise vechi şi îmi găsesc în ele chipul tinereţii, mai adevărat decât îmi apare în fotografiile de atunci. Transform manuscrise vechi, arunc altele, îmi vin în minte idei noi generate de ideile vechi…
Îi sunt recunoscătoare domnului CAMPUS atât pentru auto-exigenţa care m-a împins să amân mulţi ani publicarea acestor manuscrise, cât şi pentru discuţia noastră serioasă despre Pollyanna, discuţie care mă ajută acum să le evaluez.

IA: L-ai cunoscut și în viața de familie?
LC: Nu i-am cunoscut familia în mod direct. Mi-a vorbit uneori cu mare dragoste despre fiul, fiica şi nepoata dumnealui. Mi-a vorbit şi despre cea de-a doua soţie, care a fost multă vreme foarte bolnavă. Din ceea ce-mi povestea, înţelegeam că o îngrijeşte cu un devotament extraordinar. Spre sfârşitul vieţii, când avea 95 de ani, m-a invitat în locuinţa din Bnei Brak, unde locuia cu cea de a treia tovarăşă de viaţă. Scopul vizitei a fost să-i aduc un DVD cu înregistrarea video a oratoriului ”Le Jour Étoilé” („Ziua înstelată”) al cărui libret a fost scris de mine pentru un concert din Elveţia. Domnul CAMPUS a scris despre acel oratorio, un articol, care a apărut mai întâi în „Haifa literară” (unul din buletinele difuzate prin internet de ziaristul Uli Vălureanu) iar apoi a fost inclus în volumul de articole postume. Cu acel prilej, am făcut cunoştinţă şi cu doamna, care a fost foarte amabilă cu mine. Am scurtat vizita, ca să nu-i obosesc pe cei doi nonagenari, care se ajutau să străbată împreună cât mai demn ultima, dar la fel e frumoasă, pentru ei, etapă a vieţii.
IA: Ai corespondat cu domnia sa?
LC: Nu. Am comunicat fie direct, fie prin telefon. Cred că cele mai lungi şi mai interesante discuţii le-am avut prin telefon. După ce am devenit bunică, ne-am dat întâlnire de 2 ori în gara centrală Savidor din Tel-Aviv, unde eu schimbam trenul făcând o navetă lungă spre locuinţa copiilor. De fiecare dată mi-am întrerupt naveta pentru o oră, ca să ne putem plimba puţin în jurul gării şi să-i arăt fotografii cu nepoţii mei. La o vârstă de peste 90 de ani, domnul CAMPUS mai avea încă un mers atât de rapid, încât eu cu greu puteam ţine pasul… A fost un om foarte energic şi sportiv…

IA:Ai manuscrise, autografe, fotografii cu el?
LC: Nu am manuscrise sau fotografii. Am 3 autografe.
Primul este din 2002, pe primul volum al culegerii de articole „Deschizând noi orizonturi”. Culegerea întreagă include 4 articole despre cărţile mele, toate aflându-se în volumul al doilea. Autograful mi se pare scris cu gingăşie paternă, surprinzător pentru tonul sobru şi reţinut pe care i-l cunoşteam.
Transcriu mai jos autograful:
„Luizei Carol, care m-a fermecat cu glasul ei feciorelnic, cu căldura ei sufletească şi cu frumuseţea creaţiilor ei poetice. (iscălitură) 11-11-2002.”
Al doilea autograf este din 2004, pe o broşură de eseuri în limba franceză intitulată “Le Temps dans le roman moderne”. Broşura este legată cu arcuri şi a apărut într-un număr foarte limitat de exemplare. Cuprinde eseurile dlui CAMPUS despre Thomas Mann, Alain Robbe-Grillet şi Hermann Broch. Transcriu mai jos autograful:
„Luizei Carol, cu veche prietenie, (iscălitură) Mai 2004”Al treilea autograf este din 2006, pe volumul de poveşti intitulat „Poveşti şi legende pe teme din folclorul iudaic”. Transcriu mai jos autograful:
„Dnei Luiza Carol care a ştiut să păstreze ceva din frăgezimea sufletească a copilăriei. Cu prietenie, (iscălitură) Iulie 2006”

IA: Despre momentul plecării lui dintre noi ce poți spune?
LC: Din păcate, mi-a fost absolut imposibil să-l conduc pe ultimul drum. Pe 11 septembrie 2012, soţul meu a trecut printr-o operaţie extrem de gravă pe cord deschis. La începutul lui noiembrie al aceluiaşi an, când domnul CAMPUS a încetat din viaţă, soţul meu mai avea încă serioase probleme postoperatorii şi avea nevoie de prezenţa mea permanentă. I-am transmis telefonic, atunci, condoleanțele mele, fiului domnului CAMPUS. Nu cred că în acele momente mi-am putut exprima toată admiraţia şi recunoştinţa pe care o am pentru tatăl dumnealui. Îţi mulţumesc Irina, că mi-ai oferit ocazia să o fac în acest interviu.
I.A.: Mulțumesc, Luiza, pentru această mărturie în memoria marelui cărturar care a fost EUGEN CAMPUS, SPIRITUS RECTOR al scriitorilor români din Israel.