AFnewsSINDROMUL TRIANON
Timp de aproape 100 de ani, axa principală a relațiilor între România și Ungaria nu este buna vecinătate, ea gravitează în jurul Tratatului de la Trianon.
Dacă în România acest tratat este perceput prin efectele lui pozitive – în primul rând recunoașterea actelor unirii de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, în Ungaria, elitele politice și intelectuale îl judecă din perspectiva clauzelor referitoare la frontierele noilor state apărute pe ruinele Imperiului Austro-Ungar. Poziția constantă că prin Tratatul de la Trianon s-a făcut o mare nedreptate Ungariei, exprimată de toate partidele și organizațiile civice și profesionale, indiferent de culoarea politică, a îngreunat mult raporturile acestui stat cu statele vecine și nu numai. Atât la nivelul elitelor, cât și în opinia publică ungară s-au fixat două comandamente considerate a fi de interes național – să condamni Tratatul de la Trianon și să sprijini maghiarii din afara frontierelor . Aceste două obiective s-au manifestat foarte pronunțat în toată perioada interbelică (1920-1940), cu o acoladă de mai mică intensitate în perioada regimului comunist (1945-1989) și au răbufnit în post-comunism. La 4 iunie 1990, Parlamentul Republicii Ungare a comemorat momentul Trianon printr-un minut de reculegere, iar la 19 iunie 2001, Parlamentul de la Budapesta a motivat Legea statutului maghiarilor din afara frontierelor ca o reparație a pierderilor de la Trianon . Mai mult, ziua de 4 iunie este considerată ca și ”Ziua Națională a Unității Maghiarilor” . La toate evenimentele cu caracter politic din Ungaria, care sunt însoțite de manifestări stradale, se prezintă și se difuzează o întreagă recuzită ”trianonică” revendicativă. La Budapesta se mai caută încă, după 100 de ani, care partid sau grupare politică pot fi făcute responsabile pentru Trianon. Pe drept cuvânt se vorbește azi de un ”sindrom Trianon”, prezent în toate sferele societății ungare.
Cel care a declanșat acest ”sindrom” a fost amiralul-regent Miklós Horthy, care a instaurat în Ungaria un regim autocratic și parlamentar în același timp, solicitând permanent Parlamentului de la Budapesta prerogative sporite pentru instituția regentului. În toată perioada interbelică, din 1920 până în 1941, Horthy a condus Ungaria cu puteri și prerogative quasi-regale. Practic, sub mandatul lui de șef al statului ungar s-a semnat și ratificat Tratatul de la Trianon. Teritoriile pierdute de partea ungară a Imperiului Austro-Ungar reprezentau două treimi din fostul regat autonom, cu o populație de 13 milioane de locuitori, dar de o mare diversitate etnică (români, slovaci, sârbi, croați, ruteni, germani, țigani și evrei, inclusiv 3 milioane de etnici maghiari), teritorii și oameni care se vor integra Austriei (Burgenland), Cehoslovaciei (Țara de Sus/Felvidek), României (Transilvania, Banatul românesc, Crișana/Partium, Maramureș) și Iugoslaviei (Banatul sârbesc și Voivodina/Bacska în maghiară). Această pierdere a provocat o profundă nemulțumire a cărei primă consecință a fost ridicarea revizionismului la nivel de obsesie națională.
Astfel, revizuirea sistemului de Tratate de pace de la Versailles a devenit un obiectiv constant al politicii externe ungare. Tânărul aparat diplomatic de la Budapesta adoptase revizionismul ca o prioritate, scop urmărit în relația cu statele care dețin teritorii ce au aparținut regatului feudal ungar, respectiv România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Într-un document elaborat în octombrie 1919 de Miklós Horthy, se sublinia că: ”Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre toate statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”. El preconiza că ”până va sosi momentul potrivit pentru un atac, vor trebui menținute relații pașnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să continue să existe o organizație iredentistă activă”. Referitor la Iugoslavia și Cehoslovacia, în același document se aprecia că ”modalitatea satisfacerii pretențiilor teritoriale revizioniste constă în încurajarea tendințelor separatiste ale croaților și ale sudeților și în acțiunea directă armată împotriva statelor respective. Numai un militar de carieră putea trasa asemenea obiective de politică externă unor diplomați fără experiență.
Foto: wordpress
Adaugă un comentariu