Diana Vrabie: Iașul și ieșenii în presa interbelică locală

Benefic ținut în propulsarea energiilor creatoare, revanșă melancolică împotriva asperităților vieții și datorie promptă față de propriul trecut, eden estetic și intimist, Iașul și-a depășit în timp limitele ontologice, devenind o metaforă, un sugestiv simbol al antinomiilor, un cochet suprapersonaj care, fără zăbovire, a fost „găzduit” de scrierile ficționale, memorialistice, dar mai ales de paginile presei.

Unul din avantajele care a facilitat prezența sa vie în literatură îl constituie faptul că Iașul a modelat cei mai mulți poeți, prozatori, memorialiști, critici, publiciști, care se vor revanșa artistic față de el, în spațiul revistelor pe care le coordonau sau la care colaborau. Este cazul lui Mihail Sadoveanu și Ionel Teodoreanu, Nicolae Iorga și G.M. Cantacuzino, G. Călinescu și Al. Piru, Panait Istrati și Demostene Botez, Lucia Mantu și Gr. Trancu-Iaşi, cărturari legați indestructibil de fosta capitală a Moldovei.Privit când ca o provincie întristătoare, când ca „un oraș-cetate” (Mihail Sadoveanu), când ca „o creație organică a vechii Moldave” (Nicolae Iorga), când ca „un echivalent al Cotnarului” (Ionel Teodoreanu), Iașul rămâne urbea iubită și blamată, venerată și huiduită, râvnită și părăsită, deopotrivă, tocmai pentru că „oricât am cleveti, cârâi, cârcoti, Iașul este un personaj inepuizabil, fertil. Indicibil. Ieri și astăzi” (Lucian Vasiliu).

Dincolo de unele aprecieri intens vehiculate, de tonalitățile ușor emfatice, de contradicția dintre aparență și esență, realitate și mistificare, dincolo de nota sentimentală inerentă atunci când spațiul vizat e „orașul poeților”, Iașul deține, în mod indiscutabil, primatul cultural, care-i revine ca o consolare platonică pentru celelalte nedreptăți ce le suportă. De-a lungul timpului s-au adunat mărturii ale unei memorii colective și culturale, fiecare scriitor cultivând o mitologie a Iașului său pe care îl comunică cu mai mult sau cu mai puțin talent posterității. Dacă M. Sadoveanu reține disponibilitatea ieșenilor pentru contemplare, melancolie, G. Călinescu deghizat sub pseudonimul Aristarc, în „Jurnalul literar”, ne decodifică unele mărci ale psihologiei ieșene, în tușe aspre: „Ieșeanul e un cetățean care visează cu ardență desființarea totală a orașului lui și mutarea populației, în masă la București. Decăderea Iașului vine din sentimentul nemărturisit al ieșeanului că Iașul nu face două parale, că soarele răsare la București. Când un ieșean declamă: „Iașul nostru cultural, nu-l credeți. E un fel de a se scuza că nu e încă în București…” (Aristarc, Cronica mizantropului, în „Jurnalul literar”, 28 mai 1939). Nicolae I. Popa realizează o adevărată „fiziologie a ieșeanului”, plămădită dintr-o oarecare lipsă de inițiativă și resemnare, flexibilitate și timiditate, orgoliu și reverie, condimentate cu nota unui fatalism congenital („Prea evoluat pentru a accepta lupta în orice condiții, s-a lăsat depășit de viață, prea diletant pentru a se disciplina, el trăiește în „marginea vieții”, mulțumindu-se cu icoana pe care singur și trudnic și-o făurește. Trăiește în „speculație spectaculară”, convins că înșeală viața, – deci știe că bătrânețea îl va desvălui brutal, arătându-i ce a însemnat în realitate…”). Apelând la psihologia filosofică, autorul încearcă să proiecteze portretul psihologic și să demonstreze predispoziția spre arte a ieșeanului: „…Ieșeanul este un psihastenic, condamnat să-și împuțineze ființa, elanul și funcția, din lipsă de încredere și vitalitate. De aici probabil compensația prin artă și literatură, care absorb forme de nădejdi și de vis nerealizate” (Nicolae I. Popa, „Fiziologia ieșeanului”, în „Însemnări ieșene”, 1936, nr. 3.). Trăind cel mai adesea în „evaziuni succesive: refugii literare în trecut, în vis, în exotism, în fantastic, în „paradise artificiale” sau în „deprinderea cu ideea de moarte”, ieșeanul rămâne un romantic după formula lui Novalis, un mistic închis în micul univers artificial, pe care și l-a construit laborios, „torturat de îndemnuri sterile și de speranțe ce abia mijesc”, un om de gust fin, știind să întrețină „o conversație vie și cu miez”.

Profilul Iașului modelat în secvențele publicistice interbelice ieșene relevă funcțiile culturale ale tradițiilor, dar și sensurile noii modernități, vestigiile spirituale ale trecutului, dar și crizele societății moderne, într-un proces inedit de reconfigurări ființiale. Dihotomiile recurente vizează o problematică de mare importanță în contextul acestui proces marcat de diferențe substanțiale în raport cu cele două referențialuri complementare: modernitatea și tradiția. Din perspectiva tradiționalistă, Iașul constituie un spațiu patriarhal, simbolic, având specificul său etnic, bine conturat, în care spațiul și timpul sunt divizate prin intermediul unor practici sociale specifice. Este un oraș sentimental – „da eu cunosc un vechiu Iași sentimental, mărturisește N. Iorga.

El mergea pe străzile mai puțin desfundate decât astăzi spre vechea liniște de primăvară a lunei lui Maiu ca să viseze sub teiul lui Eminescu, a cărui umbră desnădăjduită părea că mai colindă încă aleile cu vechii copaci plini de taine” (N. Iorga, Iașul sentimental și eroic, în „Orașul nostru”, 1928, nr. 7). Acest Iași respiră înainte de toate o atmosferă generală creată de amurgurile melancolice, de străzile cu case vechi, ascunzând mistere şi legendele din veacuri apuse, de cârciumioarele risipite pe străzi lăturalnice, sub reflexiile luminii astrale: „Un amurg prematur, dulce și cenușiu de Decembrie. Străzile sunt pustii. N-a bătut încă ceasul de plimbare. Tramvaiele trec din vreme în vreme, fulgerând pe pavaj coliere de lumini astrale. Ciori în pâlcuri suprapuse, traversează strada în zbor și o iau învălmășite spre Copou” (Lucia Mantu, Iașul. Iarnă, în „Însemnări ieșene”, 1936, nr. 1). Deopotrivă cu aspectul patriarhal, boieresc sau de burghezie intelectuală, Iașul se identifică cu individualismul democratic, cu industrializarea, desprinzându-se de tradiții și convenții, prin adecvarea la mentalitatea vremii, la spiritul timpului etc. „Emanciparea” Iașului va fi precedată de intrarea în „decadență” a unui Iași aristocratic, dar lipsit de resurse economice și de energie combativă, dezarmat în fața noii Capitale moderne, plebee și dinamice. Modernizarea prin parvenitism și falsificare a identității capătă valoare de simptom social. Iașul se transformă treptat din capitală culturală a secolului al XIX-lea autohton într-o provincie decrepită, abandonată, locuită doar de „umbrele” prestigioase ale trecutului, sub care își consumă soarta vitregă, dar nu mai puțin spectaculoasă.