Revista cuprinde proză ficțională, proză memorialistică, lucrări științifice, eseuri.
Proza de ficțiune este reprezentată, cu imaginație debordantă și condei profesionist de Adina HERSHCOVICI. Silvia KATZ IANĂȘI îmbină ficțiunea cu memorialistica, Berthold ABERMAN TELLU se dovedește a fi un spirit neliniștit, autoreflexiv : „Suferință și neputință. Cu ochii plini de lacrimi, nimeni nu avea un răspuns la marele adevăr, exprimat pentru ultima dată de ea, dar existând dintotdeauna, că așa-i lumea…trecătoare. Singurul răspuns ar fi că în orice lucru din viață există și nedreptate, dar există și un sfârșit. Cât de puțin apreciem viața! ”.
Printre memorialiști îl menționăm pe Raul ANCHEL, cel care evocă un Fălticeni interior, unic, fenomenal. („Probabil că într-adevăr m-am scos pe mine din Fălticeni, dar niciodată nu voi putea scoate Fălticeniul din mine…”).
Proza umoristică strălucește prin condeiul experimentatului Alexandru ANDY.
Acad. Jean ASKENASY vine cu o relatare memorabilă despre Seminarul „Nicolae Cajal” de la Universitatea Tel Aviv.
Prozatorul binecunoscut și în România Harry BAR-SHALOM vine cu pagini de literatură memorialistică într-o notă de melancolie autoironică (Ce-am mai chefuit de Yom Ațmaut!), iar Getta BERGHOFF realizează un impresionant portret Zubin Mehta în cheie iudaică titrând: „Partitura unei vieți, partitura unui popor”.
Tot la categoria memorialiști ar fi de menționat numele lui Ernest HUȘANU cu schița „Învățătură și joacă”, și, tot la capitolul mărturisiri (autobiografice) se-nșiră nume de scriitori redutabili, precum: Silvia IANĂȘI KATZ („Iluzii de femeie”), I.L. PERETZ („Mein nișt/ Nu crede”), Paul LEIBOVICI („Scriu de peste 60 de ani”). Arie KUPFERSCHMIDT impresionează cu File de istorie, Sergiu BRANDEA cu file de roman („Rădăcini suspendate”).
Magdalena BRĂTESCU se prezintă cu pagini uimitoare de romane exotice („Prințul coreean” și „Umbra celor șaisprezece apusuri”), Madeleine DAVIDZON cu o înduioșătoare povestire, „Inimi de porțelan” și Francisca Stoleriu cu o minunată piesă de proză scurtă, „Nadia”.
Gabi MOSCOVICI semnează două frumoase recenzii pe maginea unor lecturi sine qua non: David Grossman, „Cineva cu care să fugi de acasă” și Heather Morris, „Tatuatorul de la Auschwitz”.
Profesorul Silviu SANIE adaugă amintiri din Pungeștii natali într-o caligrafie fină și nostalgică pe un colț de jurnal afectiv. Qui-pro-quo-ul lui Dorel SCHOR din convorbirea caragialescă la psihiatrie, te face să râzi cu lacrimi.„Îndrăgostiții în examene” ai lui Rely SCHWARTZBERG relevă un epos diafan al primelor, timidelor iubiri.
Ada SHAULOV cu fiul Or, protagonistul romanului ei „Lumini în beznă”: o ființă de lumină ce desfăşoară, într-un mediu profund bolnav, unde colcăie tentaculele răului, o incredibilă terapie socială. Cuvântul e Dumnezeu şi Dumnezeu e Cuvântul. “Et lux in tenebris lucet et tenebrae eam non conprehenderunt”. „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.” Lux in tenebris, Lumina în beznă reprezintă, în acelaşi timp, o carte, o soartă, un OM pentru ȚARA lui.
Discursul narativ de un realism crud al lui Marcu SIMIONOVICI, despre „cei de rasă superioară” recreează, în cheie tragică, absurdul istoriei trăite. Blestemul existențial înnegurează până și ultima vocabulă din text.
„Prozatoare de forță și de har, Hedi S. Simon ne trimite la marile adevăruri ale vieții, de aceea proza ei este una deopotrivă solidă și tulburătoare. Luăm ceva din Nostalgia ei ca să ne mai întărim un pic, până când imaginea noastră pe peronul inevitabil o să se estompeze și ea.” consideră Cleopatra Lorințiu.
Narațiunea Franciscăi STOLERU declanșează, a câta oară, o vrajă căreia nu îi poți rezista. Bardul Mihai Batog-Bujeniţă spune „Poveşti noi pe strune de străvechi lăute” iar Daniela Semenescu recenzează inspirat o încântătoare reușită scriitoricească a Madei Davidsohn, „A patra fiică”.
Peisajul nu ar fi complet fără alte două specii literare prezente în revistă: epigrama reprezentată de doi clasici în viață ai genului, Lică BLUTHAL și Darius LIBER și jurnalismul narativ, literatura non-ficțională a editorialelor, reprezentată de penetrantul verb al Ioanei TOFF și de marea capacitate de sinteză a lui Dragoș NELERSA. Un jurnalism ardent evidențiind toate cele trei niveluri de comunicare, informarea, explicarea și comentarea. De aici începe originalitatea / creativitatea, jurnalismul narativ, literaturizat. Editorialele Gazetei Românești sunt o dovadă că retorica, artă / știință care cuprinde canonul practic (Invenție, Structură / Aranjament, Stil, Prezentare și Memorie – Aristotel) are ca scop recunoscut persuasiunea, crearea unui discurs public cu intenția de a influența auditoriul, de a încerca practica artistică de folosire a argumentelor, figurilor de stil, structurilor gradate și prezentării puternice, totul pentru a putea să convingă.
Să nu-i uităm pe oaspeții revistei, fiecare cu afinitățile lui…elective: memorialiștii Ivan Lungu cu „Destine confluente”, Martha Eşanu („Din nou în Iaşul natal”), criticul Horia BĂDESCU cu o sensibilă recenzie („Cu toamna pe buze”) la florilegiul liric la Cleopatrei Lorințiu, „Anii scurți”.
Și pentru că orice sfârșit reprezintă, de fapt germenii unui nou început, să încheiem în nota meditativă a prefeței semnate de Dragoș NELERSA:
Creație fără frontiere sau, aș zice eu, despre Creație și Identitate: „Desigur, ne întrebăm dacă limba e singurul element determinant al identității național-literare sau dacă mai sunt și alte elemente. Tematica scriitorului israelian este alta decât a celui român get-beget? Peste ani,va fi interesant de studiat istoria cărei literaturi ne va consemna și pe noi, scriitorii israelieni de limbă română. Trăim într-o țară specială, într-un mediu original și unic în lume în care din punct de vedere literar s-au adunat scriitori din toate colțurile lumii. Unii s-au ebraizat, dar majoritatea au continuat să scrie în limba maternă. Și pentru noi, originarii din România, este foarte important să avem literatură în limba țării mamă. Rădăcinile le avem în sânge și ar fi o mare greșeală să le renegăm; dimpotrivă, ele trebuie transmise urmașilor noștri ca parte a culturii dobândite din casa părintească. (…) În plan practic, problema identității și a factorilor care o determină nu are, de fapt, nicio importanță. Importantă este opera scriitorului care, atunci când e foarte bună, nu mai contează în ce limbă a fost scrisă. De aceea, nu trebuie să ne oprim din febra creației, indiferent că este în limba română sau în limba ebraică. Nu trebuie să ne împiedicăm de bariere lingvistice, de apartenență națională sau de loialitate. Sugestia mea e cât se poate de simplă; să creăm și să colaborăm pe tărâm literar. Să răspundem stimei cu stimă, prieteniei cu prietenie. Să onorăm invitațiile care ni se adresează și să ne onorăm pe noi înșine, invitând la rândul nostru… Pe de altă parte, să ajutăm și noi la o mai largă cunoaștere a literaturii române de către cititorul israelian…pentru că noi știm mai bine decât alții că această literatură merită să fie cunoscută.”
Adaugă un comentariu