Un interviu de Irina Airinei
Sunteți un împătimit al teatrului și artelor vizuale, cu o bogată tradiție de familie, l-ați cunoscut îndeaproape pe maestrul Mirodan și acum a venit, iată, clipa rememorării prin care să-l readucem printre noi. Când a început această frumoasă poveste jurnalistică israeliană a lui Alexandru Mirodan?
Revista MINIMUM e fondată în vara lui ꞌ85, după ce Mirodan, bătrânul lup de presă, evadase din „raiul” socialist, prin intermediul unor buni prieteni de-ai lui, deja stabiliți în Israel. E vorba de familia Maxy, pictorul Hermann Maxy și soția, care publicau deopotrivă în paginile acestei reviste, frumoasa doamnă Liana Maxy, model la viața ei, eseistă de mare calibru.
Ce a reprezentat apariția marelui om de cultură în peisajul israelian?
Istoria literară și, în special, istoria literaturii române din exil a avut șansa de a-l număra printre personalități pe acest mentor, promotor cultural care a lăsat o dâră luminoasă în conștiința publicului și a celor care l-au cunoscut personal. Nu se poate nega că vicisitudinile istoriei l-au făcut pe maestrul Mirodan să fie extrem de circumspect în materie de relații culturale. Ceea ce se numea acum 30 de ani o relație culturală, avea un dublu impact și anume un impact în conștiința creatorului de artă și, pe de altă parte, exista și ceea ce o bună prietenă a sa și anume Monica Lovinescu numea „fascinația celui de-al doilea limbaj” pe care maestrul Mirodan, în piesele domniei sale mai vechi, a știut să-l practice cu atâta subtilitate și dozaj. Era un excelent causeur, un directeur de conscience, metaforic vorbind, evident. L-aș compara cu scriitorul Isaac Bashevis Singer în paginile revistei căruia Mirodan a publicat prin anii ꞌ80. Isaac Bashevis Singer a fost remarcat în presa de peste ocean ca fiind un demn urmaș al vechilor nuveliști de esență iudaică. Nu întâmplător, Premiul Nobel i-a fost acordat și pentru aportul special în spațiul universal dar și pentru deosebita sa umanitate și vocația construcției pe care, peste ani, i-a transmis-o și lui Alexandru Mirodan ca pe o făclie, ca pe un stindard.
Așadar, prin ce s-a remarcat activitatea sa după venirea în Țara Sfântă?
Prin această vocație a construcției fără ipocrizie, fără constrângeri și mai ales fără a încerca să valideze non-valorile. Mirodan este pentru mine, pentru generația mai tânără de oameni de litere, mai mult decât un reper, el a marcat genul de umanitate pe care conștiințele mai tinere o așteptau. Există o butadă, în vechiul folclor evreiesc, care spune: „Nu aștepta de la un înțelept să îți dea îndrumări, așteaptă de la divinitate ca să îl îndrume pe acel înțelept și, astfel, o va face el însuși.” Așadar tot la cerul de deasupra noastră, vorba lui Kant, trebuie să ne întoarcem, atunci când evocăm o prietenie mare. A clădi prin cultul prieteniei pe care Mirodan a știut să-l propage și să-l edifice. În dramaturgia nord-americană, în iarna lui 1957, prin creația unui mare prozator al epocii, Thornton Wilder, a existat un moment fast, un moment crucial pentru destinul intelectualului exilat, și român dar și de altă etnie, printre care și maestrul Mirodan. În acest spirit a condus destinele montării unei piese a lui Arthur Miller, „After the Fall” („După cădere”) la Tel Aviv, ceea ce s-a concretizat printr-un real succes teatral.
Care a fost profesiunea lui de credință, în opinia dumneavoastră?
În epocă, era la modă atunci vânătoarea de vrăjitoare cu bătaie lungă asupra oamenilor de cultură de stânga și Mirodan a fost socotit „de stânga”, el a rămas fidel concepției sale din tinerețe și anume că literatura este pentru cei mulți, și, mai ales, că trebuie să fie opera oamenilor inteligenți „care știu să cultive adevărul.” A cultiva adevărul, pentru Mirodan, însemna a-și cultiva propriul destin.
Puteți aminti aici câteva din reperele sale culturale?
Ne întoarcem puțin la furtunosul an 1957. An în care se produce un infarct cultural și anume dispariția marelui Brâncuși. 1957, anul în care, tot în plan universal, Comisia UNESCO revalidează, reanalizează creația celebrei poete și eseiste Ana Brâncoveanu, contesă de Noilles și îi recunoaște implicit nu numai valoarea cât mai ales posteritatea critică.Mirodan îi admira poezia, căci el nu a fost doar un profund dramaturg ci și un mare „devorator de poezie”, așa cum mi s-a confesat de nenumărate ori, idolul său rămânând, pe lângă Eminescu, Giuseppe Ungaretti. Avea în bibliotecă nu mai puțin de 16 volume, cu poemele dar și cu eseurile de mare concentrare și rafinament semnate de Ungaretti. În tinerețe, Ungaretti străbătuse oceanele planetei și aveau un motiv literar comun, anume ipostaza dimensiunii acvatice. Fascinația apei apare și în proza lui Mirodan. În perioada de tinerețe Mirodan și-a încercat și forțele lirice dar ghinionul domniei sale a fost că nu a găsit, atunci, un editor pe măsură. A trebuit să părăsească filonul poetic și să se înscrie pe făgașul prozei și, mai târziu, al teatrului.
Care credeți că a fost contribuția lui principală în etapa israeliană a creației sale?
Lucrarea esențială la care a migălit vreme de două decenii și jumătate este „Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română”. A editat două volume, nu știu în ce stadiu a rămas al treilea volum. Destinul în postumitate al scriitorului rămâne legat de susținerea scriitorilor israelieni de limbă română.
Dar publicistica pe ce eșalon valoric o plasați?
A nu se uita că maestrul a practicat dialogul la scenă deschisă, invitații săi având permanent o rubrică a lor în paginile revistei MINUMUM.În fiecare lună avea câte un dialog cu o personalitate culturală relevantă în epocă, tot deceniul ultim al secolului XX a încercat să refacă niște punți rupte din cauză că nu avusese până atunci posibilitatea de a oferi acelor personalități spațiul publicistic.
Mi-ați vorbit de acele volumașe inedite de eseuri pe care le publica periodic…
De pildă „Clueless, Idei fără cheie”. Este un volumaș care nu mai există demult pe piață dar s-ar putea să mai fie câteva exemplare la Biblioteca din Tel Aviv, unde obișnuia să meargă des, fiind un bibliofil înnăscut. Acest mic volum uitat cuprinde „exerciții de neuitare”, spectacolul candorii apare în acest mic tom de impresii al lui Sandu Mirodan. La sfârșitul anilor ꞌ80 Mirodan a crezut, ca mulți alți intelectuali de marcă, că se pot crea niște reale punți, nu doar de ordin spectacular, ci, mai ales, de ordin social, între Orient și Occident…După ꞌ89 el a inițiat revista MINUMUM după model francez, după modelul suplimentului cultural al lui Le Monde, cu care el era familiarizat. Fiind un fan al literelor galice, avea aici prieteni nenumărați, pe celebrul romancier Maurice Druon, pe acad. Hélène Carrere-d’Encausse, perpetua secretară a Academiei Franceze…
(Hélène Carrere-d’Encausse și Maurice Druon)
Ce însemna literatura pentru el ?
Literatura pentru el repetă biografia. Din două perspective. Pentru Mirodan, literatura era o a doua voce interioară, fluidul vital. Își dezvolta ideile prin intermediul confesiunii, el fiind o natură, prin excelență, confesivă: îi plăcea extrem de mult causeria. La el, personajele cărora el le-a dat viață nu sunt niște simple fantoșe sau păpuși aruncate într-un teatru imaginar à la Edmondo De Amicis, să spunem, ci este vorba despre un teatru existențial, nu existențialist, un teatru de interior, un teatru de cameră. Chamber Theater, teatru de culise, din spatele căruia orice autor poate să-și întoarcă, cu o cheiță magică, principalii săi favoriți, fie că sunt personaje autentice, fie că sunt personaje pur ficționale care nu au legătură cu realul cât mai ales cu o realitate de ordin secund.
Despre literatura lui epistolară ce ne puteți spune?
Aș evoca, acum, prietenia și corespondența sa cu un alt distins gazetar și o semnătură binecunoscută în lumea literară, e vorba despre Ion Mihăileanu, stabilit la Paris, al cărui fiu este celebrul regizor Radu Mihăileanu. Ion Mihăileanu era un excelent causeur și un gazetar de modă veche căruia totdeauna i-au plăcut piesele într-un act. Amândoi aveau în comun această pasiune: teatrul. În anii cenușii ai dictaturii ceaușiste, la sfârșitul anilor ꞌ50, Mihăileanu reușea să evadeze în lumea liberă împreună cu întreaga sa familie. Acestei corespondențe pariziene cu el, Mirodan îi spunea foarte sugestiv: „Caleidoscop parizian văzut din nacelă”. Importantă, pentru Mirodan, ca și pentru Ion Mihăileanu era sămânța de adevăr al acelei corespondențe, indiferent că venea din spațiul teatral sau din spațiul prozei. Ei doreau ca doza de fascinație a adevărului să ajungă la cititorul autentic care să-și facă o impresie globală asupra literelor pariziene la momentul respectiv. Și se întreba, în final, Mihăileanu, dacă va exista vreodată, pe lume, o țară care să se ocupe nu doar de cultivarea vulpilor și leilor ci, în primul rând, a bietei oițe. Oița lui era simbolul omului de rând. O frumoasă alegorie zoologică a unei triste realități umane, un bestiar filozofic prin care ei voiau să atragă atenția asupra unei stări de lucruri intolerabile cu care umanitatea nu mai putea face nici un fel de joncțiuni. La citirea acestor interesante adnotări sau mai bine zis corespondențe din Franța, Mirodan, emoționat, îi răspunde lui Ion Mihăileanu: „Sincere mulțumiri, dragă confrate, pentru deosebita ta hărnicie literară cu care ai reușit să binedispui selectul și foarte pretențiosul public de la noi din țară.” Se referea la spațiul literelor din Israel. Sinceritatea în artă rămâne apanajul oamenilor de elită, oamenii care au demnitate, corolarul demnității fiind natura valorică implicită. Iar această demnitate era extrem de rănită de avalanșa de violență cu care erau tratați intelectualii care îndrăzneau să-și spună punctul de vedere.
Care era peisajul valoric în creația teatrală în România epocii?
Au existat trei dramaturgi foarte jucați în acei ani, Teodor Mazilu, Dumitru Solomon și al treilea, Mirodan. Acest terțet încerca să țină diapazonul dramaturgic în acord cu ceea ce se întâmpla la scară europeană. Mirodan încerca să deschidă acest culoar către sufletul spectatorului, să-l facă să înțeleagă ce înseamnă a iubi și a urî, ura și iubirea deopotrivă erau materia primă, se potențau prin gradul de inteligență dramaturgică pe care Mirodan a știut să o confere grafiei sale.
Dimensiunea simpatetică, umană, era o trăsătură a sa prin excelență, puteți detalia această idee?
Mirodan a fost și membru al PEN Clubului și, din această ipostază, a încercat, prin natura relațiilor sale, să ajute o serie întreagă de confrați, de scriitori ajunși la senectute care, nu doar că au fost uitați, dar nu aveau nici mijloacele elementare, de bază, pentru a supraviețui, darmite pentru a mai și crea. Și, ca atare, încercase să ia legătura, tot prin anii ꞌ80, cu un faimos teleast francez, Daniel Rondeau, scriitor și om de presă parizian, căruia îi transmisese, tot așa, epistolar, rugămintea să facă o emisiune având ca scop ajutorul acordat unor confrați în nevoie. Mirodan a cheltuit multă energie pentru acest proiect, a încercat să îl realizeze și prin eforturi proprii dar Banca i-a refuzat creditul, după ce i-l promisese. Mirodan era un un nobil spadasin al cuvântului.
Cum ați denumi acest portret pe care i l-ați schițat?
Nu întâmplător am încercat să-i fac nu un portret alb-negru ci un portret în culori, în culorile unei vieți de etern căutător de adevăr și de tandrețe, căci Mirodan, cu fiecare cuvânt, cu fiecare material, plonja adânc în sufletul omului. Întorcându-mă la această superbă sintagmă voltairiană, LꞌOFFRE DE TENDRESSE, cred că tandrețea a fost constanța de imagine a întregii vieți a lui Mirodan prin care l-aș defini într-un singur cuvânt.
Adaugă un comentariu