AFnews
Recent, universitatea la care lucrez, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, a inițiat în spațiul public, prin vocea rectorului Remus Pricopie, o necesară confruntare etică în legatură cu relația dintre Consiliul Național al Rectorilor (CNR), utilizarea resurselor publice și activitatea politică a unora dintre conducatorii universităților.
Focul de avertizare al SNSPA, prin expunerea tranșantă a ipotezei încetării relatiei instituționale cu Consiliul National al Rectorilor, a fost determinat de încălcarea grosolană a mai multor linii roșii de catre președintele CNR, Sorin Cîmpeanu.
Implicarea în politică a rectorilor a devenit o tradiție în România, dupa cum o demonstra recent Adrian Miroiu. Emil Constantinescu a renunțat la conducerea Universității București în competiția prezidențială din 1996, pentru a nu o expune turbulențelor politice. Andrei Marga s-a autosuspendat din funcția de rector al Universității „Babeș-Bolyai” pe durata mandatului de ministru al Educației (1997-2000), ceea ce a devenit un standard pentru situația în care un profesor universitar (de regulă, un tehnocrat), care deține o funcție de conducere într-o universitate, este invitat să ocupe temporar o funcție de demnitate publică în Guvernul României (vezi Art 211 (31), din Legea educației nr.1/2011).
Aceste doua exemple indică faptul că, până relativ recent, a existat o preocupare, fie și de „salvare a aparențelor”, pentru a nu atinge principiul sacrosanct din statele democratice: universitățile sunt spații libere, care servesc societatea, în ansamblul ei și „dincolo de vremuri”, care nu pot fi transformate în fiefuri ale unor partide politice, ori folosite în scopuri politice de către cei care le conduc vremelnic.
Activitatea Consiliului Național al Rectorilor, sub conducerea lui Sorin Cîmpeanu, arată că pericolul căderii universităților în Evul Mediu este real. Universitățile medievale funcționau sub „protecție”, din partea papei, a unui rege sau nobil local, ele fiind organizate după modelul unor corporații, având în frunte un „patron”.
Sorin Cîmpeanu si-a asumat „pe față” acest statut de „patron medieval”, care folosește orice instument are la dispoziție pentru a-și satisface dorințele politice.
Sorin Cîmpeanu și-a manifestat nu doar ambiția de a intra în cursa prezidențială din anul 2019 (proiect blocat, se pare, chiar de Victor Ponta, cel care l-a invitat să facă parte din Guvern, în decembrie 2014), ci a transformat CNR în portavocea lui Liviu Dragnea, prin transmiterea unei scrisori de susținere a lui Valentin Popa pentru funcția de ministru al Educației (27 ianuarie 2018).
Memorabila rămâne declarația de atunci a lui Liviu Dragnea. Întrebat cum justifică propulsarea în fruntea Ministerului Educației a unei persoane cu dificultăți în folosirea corectă a limbii române, acesta a raspuns: „Mie mi se pare mai important că are susținerea rectorilor”.
SNSPA s-a opus și atunci public instrumentalizarii CNR pentru interese politice, însă, trebuie să recunoaștem, nu a putut împiedica adâncirea în mocirlă a instituției, cu toate ca în anul 2018 și Consorțiul Universitaria (format din Universitatea „Babes-Bolyai”, Universitatea din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Universitatea de Vest din Timișoara și Academia de Studii Economice) a cerut depolitizarea instituției patronate de Sorin Cîmpeanu.
Consiliul Național al Rectorilor este un organism consultativ al Ministerului Educației, care trebuie să promoveze în mod nediscriminatoriu interesele sistemului universitar, fiindu-i recunoscut prin Legea educatiei nationale statutul de „partener de dialog social” (Art. 221 (2)).
Intrebarea de bun-simt este daca rolul conferit prin lege CNR poate fi exercitat in mod corect si transparent atat timp cat in fruntea structurii non-guvernamentale ce-i reuneste pe majoritatea rectorilor este un parlamentar al partidului de guvernamant si, simultan, presedinte al Comisiei pentru invatamant, stiinta, tineret si sport a Camerei Deputatilor?
Poate oare sluji in mod obiectiv interesul public (implicit al studentilor, mediului de afaceri s.a.) presedintele comisiei parlamentare de profil care este si rectorul unei universitati? Nu va dori el sa conserve situatia actuala?
Mai mult, cum se împacă cele două calități oficiale menționate anterior cu interesele conjuncturale ale partidului de guvernământ?
Un exemplu de contorsionism logico-politic îl oferă chiar comunicatul de presă al CNR din 27 mai a.c., asumat de Sorin Cîmpeanu, cu referire la organizarea sesiunii de bacalaureat din acest an: „credem că nu trebuie finanțate studiile unui număr mare de persoane, care după câteva săptămâni sau luni vor abandona facultatea din cauza nivelului necorespunzător de pregătire, creând în același timp premisele unui eșec personal care le poate marca existența, sau împiedicând poate accesul altora”.
Este inutil sa ne întrebăm de unde știe președintele CNR care ar putea fi comportamentul în universități al celor care nu au reușit să dobândească diploma de bacalaureat în anii anteriori, deoarece o atare capacitate de prorocire este șamanică, nu științifică.
Șocant este îndemnul la continuarea subfinanțării sistemului universitar, mesaj însă pe placul partidului de guvernământ, care trebuie să gestioneze o situație bugetară precară, astfel încât Guvernul Orban poate folosi scuza că „universitățile nu vor mai mulți bani!” (sic!).
O chestiune de bun simț
Cazul efemerului președinte al CNR este ilustrativ pentru cauzele lipsei de performanță a universităților românești in plan international. Nicio universitate de prestigiu din lume nu permite ca managerul ei sa aiba simultan alte indatoriri publice, deoarece ele nu pot fi în mod real indeplinite, punandu-i in pericol functionarea eficienta.
Desigur, cadrele universitare pot și trebuie să fie implicate în viața socială, implicit în cea politică, însă acest lucru nu trebuie realizat SIMULTAN cu deținerea unor funcții de conducere în universități. Discutia nu este dacă cadrele didactice pot avea o carieră politică, ci dacă simultan cu activitatea remunerată în funcții de demnitate publică pot conduce în mod eficient structurile academice?
Să fim onești, interdicția informală pentru persoanele cu funcții de conducere în universități de a avea simultan demnități publice nu ține atât de conflictul de interese, ci de bun simț!
Este oare firesc ca ședințele de la universitate să fie determinate de calendarul activităților politice ale rectorului, decanului ș.a. ori de programul ședințelor parlamentului?
Adaugă un comentariu