AFnewsProf. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Cu ocazia declaraţiilor şi a conferinţei de presă ocazionate de recenta vizită la Bucureşti a lui Péter Szijjártó, ministrul de externe al Ungariei, ministrul român de externe Bogdan Aurescu a abordat inter alia, pe de o parte, contextul împlinirii a 100 de ani de la semnarea tratatului de la Trianon şi a semnificaţiilor divergente pe care acest eveniment istoric le are în România şi Ungaria, insistând asupra necesităţii de a fi depăşită „confruntarea generată de această interpretare diferită a faptelor istorice”, iar, pe de altă parte, chestiunea aşa-numitului „program de dezvoltare economică a Ardealului” elaborat de către Guvernul Ungariei, reiterând faptul că „nu există nici un acord al Bucureștiului pentru implementarea acestui program pe teritoriul României” şi propunând părţii ungare desfăşurarea unor discuţii ulterioare pentru „încheierea unui acord cu privire la acest program”, care, „pentru a fi cu adevărat în legalitate”, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: „să fie făcut prin implicarea autorităților române, să fie fără țintă etnică, deci să fie nediscriminatoriu, să aibă în vedere nu doar o anumită regiune locuită eventual doar de către o anumită comunitate etnică și, foarte important, să respecte legislația europeană și românească în materie de competiție și ajutor de stat”. Cu toate că ministrul ungar de externe şi-a exprimat la rândul său „respectul” faţă de această solicitare şi disponibilitatea de a demara negocieri în vederea ajungerii la un acord bilateral cu privire la respectivul program, este destul de dificil să ne dăm seama în ce măsură exigenţele exprimate de partea română ar putea fi satisfăcute fără a modifica programul în punctele sale esenţiale, câtă vreme chiar din denumirea completă a acestuia rezultă că scopul urmărit constă în „alinierea economică a localităţilor din România locuite de maghiari (economic alignment of localities in Romania inhabited by Hungarians)”, mai precis, aşa cum rezultă din prima frază a documentului, într-o „revitalizare economică în beneficiul cetăţenilor maghiari ai României (economic revitalization for the Hungarian citizens of Romania)”.
În condiţiile evoluţiei reglementărilor ungare de la Legea statutului maghiarilor de peste hotare din 2001 la Legea cetăţeniei ungare din 2010, relevanţa practică a problemei de a clarifica dacă programul de dezvoltare economică îi vizează pe cetăţenii români aparţinând minorităţii maghiare, ori pe cetăţenii Ungariei rezidenţi în România este relativ scăzută, în condiţiile în care atât România, cât şi Ungaria permit dubla cetăţenie, fără a (mai) lega de aceasta anumite impedimente, precum ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice. Nu mai puţin însă, este evident că programul nu îi vizează în primul rând pe cetăţenii români de naţionalitate română, mai ales atunci când aceştia ar fi rezidenţi în judeţe precum Iaşi sau Constanţa: fără a fi menţionată în titlu, concentrarea programului asupra Transilvaniei rezultă fără echivoc din cuprinsul documentului, care menţionează totuşi că nu este vorba numai de Transilvania înţeleasă stricto sensu ca „regiune geografică, istorică şi economică situată în Europa Centrală, în partea răsăriteană a Bazinului Carpatic, astăzi pe teritoriul României”, ci despre „întreaga parte de vest a României”, formată din ceea ce potrivit reglementărilor administrativ-teritoriale româneşti constituie 16 judeţe, a căror configuraţie actuală în trei regiuni de dezvoltare este modificată (cu respectarea limitelor judeţelor) în sensul diferenţierii a patru „arii” distincte denumite Partium, Banatul şi Transilvania de Sud, Transilvania Centrală şi last but not least Ţara Secuilor (Szeklerland).
Mai ales în contextul în care nu numai existenţa şi denumirea ultimei „arii”, ci şi diferitele propuneri de configurare a regiunilor de dezvoltare constituie periodic un subiect de dezbateri aprinse în spaţiul public român (de pildă, atunci când s-a întâmplat ca printre aceste propuneri să se regăsească ca regiune distinctă tocmai teritoriul ocupat de Ungaria în perioada 1940-1944 în urma Dictatului de la Viena), un asemenea demers nu pare a constitui cel mai potrivit semn de respect venit din partea ungară. De fapt, aşa cum s-a arătat deja într-o importantă analiză elaborată de profesorul Dan Dungaciu în cadrul Laboratorului pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS) iniţiat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, deja denumirea programului – „Planul Károly Kós” – reprezintă o provocare greu de trecut cu vederea de către partea română, de vreme ce programul este aşezat astfel în mod deschis sub egida aşa-numitului „transilvanism” în a cărui configurare arhitectul Károly Kós (1883-1977) a jucat un rol hotărâtor, apărut în contextul Unirii Transilvaniei cu România, ca ideologie destinată nu numai menţinerii identităţii culturale specifice a maghiarilor din Transilvania, ci şi – mai ales – promovării unei identităţi specific transilvănene, pe cât de comună tuturor locuitorilor provinciei (maghiari, dar şi români ori germani), pe atât de diferită de cea a restului României. În măsura în care lucrurile stau astfel, şi profesorul Dungaciu are dreptate atunci când formulează concluzia de o gravitate extremă, potrivit căreia acest program constituie „o cărămidă solidă în efortul de desuveranizare a României în Transilvania și revitalizarea «transilvanismului», așa cum a fost gândit în realitate de inițiatorii acestuia: «calea spiritului ungar în Transilvania trianonică»”, s-ar părea că reacţia diplomaţiei româneşti ar fi trebuit să constea de la bun început într-o „respingere fără discuții a acestui document și, pe cale de consecință, a acțiunilor care derivă din acesta”.
Adaugă un comentariu