Attila Mihai Nagy: Psihoza Ungariei Mari

De unde provine „trauma Trianonului”?! Unii cercetători ai acestei probleme consideră nefondată această „traumă istorică”, pe fondul noilor abordări! Chestionând o parte a populației din fosta Ungarie Mare, întrebând, „János bácsi, Juli néni, vă simțiți traumatizați de către Trianon?”, răspunsul este: „Nu!”

Unii cercetători ai civilizației, ai culturii noastre gândesc ca un mahomedan fundamentalist, ce nu se află în Koran nu există, adică de ce nu sunt ei conștienți, nu există! Problema este că trauma istorică poate să dispară din memoria colectivă, dar să rămână prezentă în inconștientul colectiv al neamului, al națiunii! Mai ales că evenimentul traumatizant are efect în planul inconștientului colectiv! Din cauza asta nu e suficientă cercetarea memoriei colective, fără raportul la inconștientul colectiv al națiunii! Memoria colectivă poate să-și uite trauma, fără conștientizare și prelucrare, ca s-o reprime din conștiința națională, în adâncuri de unde provine, această traumă afectând totuși, în mod inconștient, conștiința națională! Dar, oare, noi, maghiarii, suntem condamnați a trăi cu o traumă istorică, fără șansa de a scăpa de ea?!

Cine cercetează memoria colectivă se mișcă într-un teren îngust!

Jung scrie că evenimentele istorice sunt trăite mult mai vast și mai adânc în planul inconștientului colectiv, decât pe plan conștient! Din cauza asta traumele afectează comunitatea pe planul inconștientului, pe plan psihic, mult mai mult decât în plan mental, rațional!

Oare, este prima și cea mai importantă traumă a maghiarimii, Trianonul?! Eugen Drewermann, teolog romano-catolic și psiholog jungian scrie că, dacă un om, ori o comunitate pare traumatizat(ă) pe fondul unei catastrofe, al unui eveniment negativ, e posibil ca acesta (aceasta) să fi fost lezat(ă) de un eveniment traumatic anterior! Dacă ne uităm în istoria maghiară, regăsim niște evenimente, niște bătălii tragice care au afectat grav maghiarimea, regatul maghiar! Bătălia de la Lechfeld a avut loc pe 10 august 955, între armata împăratului Otto cel Mare și o armată maghiară condusă de harka Bulcsú, Lehel și Súr. Bătălia s-a încheiat cu victoria germanilor, punând astfel capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei. După unii istorici, nu era o bătălie care reprezenta așa o mare pierdere! Dar eu îmi pun întrebarea, de ce a rămas în memoria colectivă a maghiarimii imaginea așa de cruntă a acestei bătălii, oare nu pentru că schimbase soarta maghiarimii?!

Eu bănuiesc că există, așadar, traume mai vechi, reale, de profunzime! Printre asemenea traume nedeclarate, apare și bătălia pierdută în fața mongolilor în anul 1241, sau căderea regatului maghiar la Mohács în anul 1526! De ce își resimte maghiarimea istoria sa ca un șir al traumelor care sfârșea la Trianon? Imnul Ungariei prezintă istoria neamului, ca un lanț gros de fier al traumelor, care a adus mereu nenorocire neamului maghiar, limitându-i posibilitățile sale istorice, din care a rezultat mereu plângerea maghiară, „dacă nu s-ar fi întâmplat”!
Oare a existat o traumă primordială a maghiarimii care o afectase de la început, ca în cazul unui om ce poartă toată viața o traumă din copilarie, nefiind conștient de asta?
Orice schimbare bruscă poate fi traumatizantă! Venirea comuniștilor nu e conștientizată ca atare dar cred că a declanșat o traumă colectiva pe plan psihic! Democrația venea ca o schimbare bruscă! În planul rațiunii apare normal faptul că se schimbă „mentalitatea”! Dar este o problemă, cum percepe psihicul subconștient, emoțional, aceste schimbări… Schimbările pe planul conștientului sunt în acord cu subconștientul?! Dacă nu, ce am pierdut oare!?

Pentru maghiarime, creștinarea a fost o schimbare bruscă, mai ales că se făcea cu sabie și sânge! André Scrima scrie că există un mare pericol în schimbarea impusă a religiei, comunitatea poate să-și piardă sufletul, fiind creștinată numai în plan rațional! Cea mai mare traumă a unei comunități, pierderea sufletului, ruperea conștiintei de inconștientul său colectiv, prin care se creează o fractură, o contradicție, între planul rațiunii și cel al instinctelor, iar comunitatea rămâne dezorientată! Problema maghiarimii este o primă traumă care a afectat-o: pierderea sufletului ancestral din cauza creștinării, constiința națională rămânând fără susținerea emoțională, ceea ce a dus la un dezechilibru istoric al maghiarimii, incapabilă fiind de a-și reînnoi mentalul colectiv când ar fi fost necesar, legându-se mereu de forme moarte ale istoriei și de false miteme impuse politic!

Si așa se explică de ce eram mereu legați de germani, de austrieci! Din cauze istorice numai?! Traumele noastre sunt asemănătoare! Becher Iván, într-un articol despre cartea lui Hitler, scrie că acesta vorbește despre trauma creștinării germanilor, care stă la baza nazismului! În cazul germanilor, scrie el, nazismul era o cautare a sufletului pierdut!
Unele națiuni se plâng de traumele suferite, în toată istoria lor, că n-au noroc, la fel ca maghiarimea!

Filosoful evreu Martin Buber lăuda evreimea pentru capacitatea sa de a-și schimba soarta în bine pe plan spiritual, în planul profund al ființei sale! Evreii chiar au trecut prin multe!!! Dar, chiar pe fondul traumelor au ales reînnoirea, pe fond arhetipal! N-au rămas cu sentimentul pierderii, ci au ales o altă manifestare, altă expresie a acestuia, lasând liber, către conștient, expresia arhetipurilor fundamentale!

Maghiarimii i s-a indus de către factorul politic trauma pierderii așa numitei Ungarii Mari! Pentru populație nu are importanță cât era de real, de corect din punct de vedere istoric! În 1867, după înfrângerea de la Königgrätz, Imperiul Austriac a fost nevoit să-și reorienteze politica, așa încât s-a transformat în monarhia dualistă Austro-Ungară, în care Ungaria a devenit una din cele două părți autonome al noului stat. Deci e impropriu să vorbești, după 1867 de Ungaria Mare. Ea nu a mai existat. Aici Ungaria Mare apare ca un arhetip feudal al totalității maghiarimii, un fel de „Țara Făgăduiței”, Terra promessa! Acest arhetip, acest mit apare ca sufletul maghiarimii, pe care l-a pierdut la Trianon! Dar problema arhetipurilor este că pot să te ducă într-o lume ireală, că, fiind bântuit de manifestarea acestui arhetip, al acestei iluzii, poți declanșa catastrofa! Asta este explicația că maghiarimea și după Trianon la o sută de ani este bântuită de o manifestare devenită negativă, autodistructivă a unei fantasme a totalității maghiarimii! Această iluzie explică efectul atât de îndelungat al imaginii Ungariei Mari!

Dar rolul fondului emoțional este de a schimba modalitatea exprimării arhetipului, adică de a reînnoi mesajul, fără a pierde sufletul neamului! Din păcate maghiarimea a fost profund afectată pe planul instinctelor, din cauza traumei creștinării! Reînnoirea ar însemna o altă modalitate de exprimare a totalității neamului maghiar! Si aici mă gândesc la evrei, orice reînnoire adevărată vine pe plan vertical! Poetul Illyés Gyula are o poezie cu urmatorul titlu, „Patria în înălțime”! Maghiarimea ar trebui să-și caute sufletul ancestral pierdut, mai vechi de 1000 de ani și să nu se lase bântuit de o imagine arhetipală uzată, goală, moartă, ca Ungaria Mare! Adevărata pierdere, adevărata traumă a fost pierderea sufletului maghiar și nu pierderea Ungariei Mari!

FOTO: mulțumiri lui Tomas Orth (Pixabay)