AFnews
„Se întind lanurile de soare/pe pământ dobrogean/ca o maree de galben/cu văluriri din mii de cercuri/și cu fluturi arămii ca niște grăunțe/pentru anii viitori,/cu aripi de împreunare/a miezului de vis,/în zâmbet plin de taină/cu negrul ascunzând albul/firului și al ceasului vieții.” Octavian Dumitru Unc scrie o poezie elegiacă, o poezie mitică, ale cărei melodioase versuri pictează sonor bătrână țară a Cavarnei, fosta Scythia Minor, de la Munţii Măcinului până la Gurile Dunării și Mare. Un amalgam de neamuri, culturi si civilizații au trecut, sau au rămas să se contopească între ele, în Dobrogea. Lumina poeziei lui Octavian Dumitru Unc cântă vestigii romane, castele genoveze, cetăți grecești misterioase, ascunzând, în culorile speciale ale solarității locului, povești vechi de secole: „Valuri de amintiri scaldă locul/în deshumări de capitelii și mozaicuri,/ecou de pași în sandale romane/spre temple de zei uitați,/cioburi de timp înfipte în lut,/vieți dosite în amfore,/pietre cu respirări vorbind despre morți,/altare care au păstrat cenușa.”
În „Cânturile Dobrogei”, tărâmul de la gurile Dunării vibrează în lirica pastorală a autorului, evocând o minune etnică în care viețuiesc, în bună vecinătate, 18 naţii ale pământului: români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi, unguri etc. Copilăria, paradisul pierdut în care cei mici au crescut jucându-se împreună, fără deosebire, indiferent de limba vorbită acasă. „Sat al copilăriei mele,/te dezgrop ca arheolog/de amintiri, ca să mai găsesc/urme ale trecutului…” „Laz-Mahale/și-a trăit viața/obișnuită cu sugiuc, halva/și tavuk gogsu/dar de multă vreme/s-a îmbrăcat în ie dobrogeană/și a jucat duminica geamparale/mulțumind/cu sfântă cruce…”
Izvorâtă din tainițele sufletului ancestral, lirica aceasta privește deasupra amintirilor lui Strabon, Pliniu cel Bătrân sau Ptolemeu, la Delta în veșnică și neobosită metamorfoză: „Porți deschise spre vânt,/murmure bizantine și /terme pentru furnici,/incantații din opaițe afumate/și podoabe de femei/devenite grind cu inscripții /ale unor trecute vremuri,/mamă a cetăților,/bazilică a păsărilor călătoare,/Histria rămâne pe vecie,/fiica singuratică a mării”.
Rugile făuresc o viziune tragică, şi-n acelaşi timp, măreaţă, a omului, definindu-se ca o faţetă a liricii religioase a autorului. „Te caut acum, mamă, prea târziu, / acolo unde / nu te mai găsesc, / fără să fi bănuit totuşi firescul,/că dumneata vei fi / prima care vei pleca pentru totdeauna / şi mă vei lăsa cu acest foc de trăire/de dor şi prea dor / de a te săruta încă o dată, / de a te îmbrățişa încă o dată /şi de a-ţi spune încă o dată / cât de mult te iubesc şi cât de mult imi lipseşti!/Doamne, / iart-o pe mama mea / şi dă-i linişte şi pace / şi apoi, dă-mi şi mie liniştire /ca să pot duce la capăt / această rugă / pentru încă o dată!” Lumina şi umbra, celestul şi teluricul, divinul şi profanul, acest simț al absolutului în fluxul sentimentului pierderii și regăsirii mamei, bunicilor, liniștii căminului părintesc sunt parte a tensiunii lirice care se destinde, uneori, în reverii pline de gingășie, de suavitate, de rafinament. Reveriile revelează iluzii cromatice în delicate pasteluri în care inventivitatea stilistică pare de neoprit. „Sacralizarea făpturii” (ca să folosim o expresie a lui N. Manolescu), ascendența către o divinitate intuită, toate acestea stau mărturie spiritului profund religios, dramei pierderii ființelor dragi pe care cântărețul, bardul, truverul le va regăsi într-o lume de lumină.
O lume de lumină căreia îi aparține, prin scop și spiritualitate, celebrul chirurg, salvatorul vieții, profesorul dedicat, magister al celor care îi vor împărtăși profesia, destinul, Calea. Descendent al liniei aristocraților în halate albe, cărturari, filozofi, creatori în arte și cultură, profesorul Unc este un vizionar, deschizător de orizonturi interdisciplinare de la care noile generații de studenți au foarte multe de învățat.
Rădăcinile lui extrag sevele vieții din adânc, din foarte adâncul pământ, acolo unde nadirul se-ntâlnește cu zenitul, acolo unde spiritul lui teologic exprimă forma de comunicare utilă cu „invizibilul”, credinţa. Puternica motivaţie afectivă prin credinţă exprimă relaţia de dependenţă față de un Dumnezeu ubicuu, panteismul autorului regăsindu-se în iubirea ca rațiune a existenței, iubirea pentru locuitorii anticelor cetăți și tristelor lor epode, iubirea pentru părinți, bunici, fii, iubirea pentru femeia din inima lui, iubirea pentru tot ce e viu, ca divină creație.
Poezia lui Octavian Dumitru Unc este un imn a iubirii universale, un portal care învăluie, ca într-un văl diafan, ființa umană sacralizată. „O, Mărite Doamne,/O, Tu Cel fără de margini și singurul cu putere,/Tu, Cel care pe toate le vezi și le știi,/Tu, singurul care știi de ce ne ții,/Tu, Cel de care avem atâta nevoie să fii cu noi/În toate și în tot timpul,Dar mai ales, întru veșnicie !/Ai grijă Doamne, de sufletul meu,/azi și pentru totdeauna,/că numai el pare același și mișcător/în astă lume și dincolo/și numai cu el mă cred a rămâne în viața cea adevărată…”
Adaugă un comentariu