AFnewsÎntr-o zi, am văzut şi auzit un „celebru” animator pe la diferite televiziuni, auto-considerat a fi „om de cultură care, întrebat fiind într-o emisiune, afirma peremptoriu că cel mai mult dispreţuieşte snobii şi chiar îl maimuţărea pe unul din aceştia, care, pasă-mi-te, „tocmai a ascultat un concert de Bach…”!
De aici rezultă că, astăzi, snobismul este asimilat exclusiv cu imitarea unei atitudini de iubitor de cultură înaltă. Acest mod de percepere a „snobismului” a devenit foarte răspândit. Indivizi care nu au nici în clin nici în mânecă cu cultura, care nici măcar nu au auzit de Beethoven, Mozart şi compania, au prins cuvântul snobism şi îi dispretuiesc pe cei ce ascultă asemenea muzică. Dar, de fapt, cred că nu sunt mulţi cei care ştiu cu adevărat ce este snobismul.
“Penguin Wordmaster Dictionary” consideră că „snob este o persoană care dispreţuieşte valorile şi obiceiurile acelor persoane pe care el sau ea le consideră ca fiind socialmente inferioare. Snob este acela care în mod vizibil, demonstrativ, exagerat şi linguşitor, imită, admiră sau caută să fie asociat într-un fel vulgar cu acele persoane pe care le consideră ca fiind socialmente superioare.” Dacă cineva poate să definească cuvântul „snob”, atunci englezii sunt aceia, deoarece cuvântul este de origine engleză şi a fost folosit prima dată şi cu precădere de către aristocraţia engleză. Originea exactă a cuvântului nu este cunoscută, dar există o legendă care spune că „snob” provine din limba latină, de la expresia “sine nobilitate” (fără nobleţe) şi ar fi fost utilizată în Anglia secolului al XVIII-lea, unde, în sălile de colegiu frecventate de nobili erau şi “roturieri”, adică oameni din popor, fără nici un titlu de nobleţe. Pe băncile acestora se punea eticheta “s.nob.”, (prescurtarea de la “sine nobilitate”), indicând faptul că aceşti tineri nici nu erau nobili, nici nu trebuia să le spui “Sir”. De aici, expresia a fost aplicată, în general cu sens peiorativ, acelor oameni care voiau să pară ce nu sunt, oameni simpli care voiau să pară nobili, oameni fără avere, dorind să apară ca fiind oameni bogaţi, oameni fără trecut, dorind să pară ca au în spate multe generaţii de strămoşi celebri, oameni fără cultură dorind să pară că au studiat biblioteci întregi, pe scurt, indivizilor pentru care „a părea” era mai important decât „a fi”.
Dar, de fapt, ce însemna „snob” la noi, mai acum câteva decenii? În România, începând de prin anii ’50, a fost desființată aristocraţia banului. Egalitarismul era lozinca la modă. Toţi erau egali întru sărăcie, lipsă de alternative, lipsă de libertăţi. Și totuși, exista o libertate de refugiu a intelectualilor care nu a putut fi îngrădită: libertatea spiritului. Chiar dacă, oficial, toţi trebuia să gândim la fel, totuşi apăreau cărţi bune, exista un teatru de nivel mondial, era o viaţă muzicală intensă şi de cea înaltă valoare. Când toţi sunt egali ca nivel de trai, modelul se transpune în mod obligatoriu în domeniul spiritual. Astfel încât cei care aveau mai multe cărţi, mai multe discuri de muzică bună erau, cel puţin din punct de vedere spiritual, mai „bogaţi” decât restul cetăţenilor. Ca atare, ei erau modelele de urmat, ei constituiau aristocraţia spiritului. Iar snobii îi copiau pe cât puteau, cumpărau cărţi, achiziţionau tablouri de pictori de calitate, frecventau expoziţiile de artă, umpleau sălile de teatru şi de concerte, făceau ca actul cultural să fie plin de viaţă şi, nu în ultimul rând … de bani.
Pe lângă adevăraţii amatori şi cunoscători de artă, care aveau şi nu prea aveau bani, „snobii” aduceau acel supliment atât de necesar ca arta să poată trăi. Prin sumele cheltuite de snobi pe cărţi, tablouri, bilete de teatru sau de concert, pe discuri, ei completau necesarul de fonduri pentru ca arta să poată continua să trăiască onorabil, iar artistul să poată fi considerat, el însuşi, un model de urmat. Apoi, cu timpul, „snobul” începea să priceapă arta… puţin câte puţin, începea să aprecieze o carte bună, un tablou de valoare, un artist de calitate, devenea amator de artă. Şi să nu mai vorbim de posibilităţile reale pe care le crea pentru copiii săi; aceştia creşteau printre cărţi bune, ascultând o muzică de calitate, apreciind artiştii mari. Crescând, unii dintre ei nu mai puteau fi consideraţi snobi, ci deveneau adevăraţi cunoscători şi amatori de artă. Fără aceşti „snobi culturali”, arta nu ar fi putut să se dezvolte, ar fi fost lipsită de resursele necesare, iar modelele de urmat nu ar mai fi fost legate de calitatea umană, de spirit.
Snobismul cultural a fost un fenomen social deosebit de pozitiv, indiferent de istoria peiorativă a cuvântului. Snobismul era primul pas spre adevărata cultură, spre CULTURA cu majuscule, iar „snobul” era primul finanţator al culturii.
Astăzi, după 1989, s-a schimbat societatea. Printre libertăţile câştigate după revoluţie, se găseşte şi libertatea de îmbogăţire. Azi, clasa socială superioară, nu mai este considerată a fi aristocraţia spiritului, ci cea a banului. Banii ţin loc de titluri de nobleţe. „Nobil” nu mai este o persoană cultă, un aristocrat al spiritului şi/sau sau al genealogiei ci individul care prin reţeaua sa de relaţii a făcut avere şi se lăfăie în S.U.V.-uri (Sport Utility Vehicle), îşi petrece vacanţele la Saint-Tropez, Salzburg, dar crede că Mozart este cofetarul care a creat „Mozart kugeln”, iar Respighi trimite la „Pizza Respighi”, ş.a.m.d… Cultura a ieşit din modă !
Modelul unui snob este, hic et nunc, individul care, făcând rost de nişte bani (nu contează prin ce mijloace, chiar şi prin proxenetism – deoarece “pecunia non olet”, aşa cum zicea bătrânul Vespasian), îşi cumpără „Merţan”-ul cu care „face Corso” în fiecare seară, cu fetiţe în maşină, cu manelele bubuind şi cu geamurile coborâte. Astăzi în România, modelul este individul cu ghiuluri pe fiecare deget, la gât cu lanţ din aur, gros. Model este individul care se laudă că „tocmai a venit de la Palma de Mallorca”, sau pe unde şi-o fi chefuit concediul. Model este individul care clamează, să fie auzit de toată lumea, că „tocmai şi-a cumpărat un Jeep Grand Cherokee în locul vechiului Nissan Terrano”. Aici, linguşeala şi vulgaritatea, admiraţia stupidă pentru tot ce este la modă, pentru clasa „cu bani”, îşi găsesc, din plin, locul. De asemenea regăsim întreg dispreţul pentru clasa considerată inferioară, clasa celor fără bani, fie ei artişti de renume internaţional, oameni de cultură, profesori, medici sau ingineri. Aztăzi, sunt disprețuiți cei care vorbeau de cultură, vorbeau de artă, de literatură dar care reprezintă o specie pe cale de dispariție, dar și acei „snobi” care se prefac a fi bogați fără să aibă teșchereaua plină, care imită „vedetele” fără să fie toata ziua „pe sticlă”, care nu au vilă la Palma de Mallorca sau în Tenerife ! Definiţia snobismului funcţionează din plin, fără nici un fel de lacune, doar schimbând modelele. Şi oricât am căuta, nicăieri nu îl mai găsim pe Bach! Snobii de azi, precum și cei de ieri “imită, admiră sau caută să fie asociaţi într-un fel vulgar cu acele persoane pe care le consideră ca fiind socialmente superioare”, doar modelele s-au schimbat ! Astăzi găsim doar prostie, vulgaritate şi parvenitism. Snobismul s-a schimbat, domnilor. A devenit un fenomen găunos, negativ, fără nici un rol social pozitiv. Acest snobism şi cultura nu mai au nimic în comun!
Dare-ar Domnul să ne putem întoarce la vechea semnificaţie a snobismului, la snobismul cultural. Asta ar însemna să reintre în modă cultura adevărată, ar însemna să avem din nou modele de înaltă valoare spirituală, iar scara valorilor şi-ar regăsi verticalitatea şi semnificaţia. Dar, din păcate, aceasta nu este, nu poate fi decât o dorinţă pioasă. Pentru că, astăzi, nici snobismul nu mai este ce a fost odată…
Adaugă un comentariu