Acad. Sabina Ispas: Prezenţe iudaice majore în cultura română

Prezențe iudaice în acest spațiu cultural – dintre Dunăre, Carpați și Marea Neagră – sunt atestate arheologic din Antichitate. Surse documentare medievale dovedesc existența elementului iudaic pe teritoriul celor trei provincii românești. Se pot certifica mai multe valuri de imigranți evrei în Ţările Române, începând cu sec. al XIV-lea. O manifestare semnificativă numeric și ca pondere exprimată în economie și cultură este atestată începând cu sec. al XIX-lea. Acum se evidențiază, cu autoritate, prezența unor intelectuali evrei a căror contribuție la dezvoltarea domeniilor umaniste precum filologia sau etnologia este de referință. Având o disponibilitate evidentă pentru înțelegerea diversității culturilor și a formelor specifice de exprimare a acestora, buni vorbitori ai mai multor limbi europene și orientale și redutabili clasiciști – subtili analiști ai textelor „cărții sacre”, care este Biblia – cu experiențe istorice dintre cele mai tulburătoare, intelectualii la care mă refer au realizat lucrări a căror valoare nu a fost umbrită de trecerea timpului, cele mai multe fiind contribuții unice în domeniile amintite. La câteva personalități excepționale a căror activitate s-a desfășurat în cea de a doua jumătate a sec. al XIX-lea și prima parte a celui de al XX-lea aş vrea să mă refer.

Unul dintre cei dintâi este Moses Gaster (17 septembrie 1856, București – 5 martie 1939, Londra, Anglia). Filolog, istoric literar, publicist și folclorist, erudit în sensul cel mai profund al termenului, cu temeinice cunoștințe de orientalistică, specialist în studii biblice, cunoscător al unor limbi orientale, semitolog, preocupat de cunoașterea limbii și culturii române, rabinul Moses Gaster a absolvit cursurile universitare de filologie de la Breslau, și a obținut doctoratul în filologie la Universitatea din Leipzig. Poate fi considerat „discipol al lui B.P. Hasdeu”, fiind atașat și de ideile și viziunea romanistului Gustav Groeber, profesorul său (Leipzig). Savantul a adoptat metodologiile comaparatismului folcloric, dezvoltat atunci în Europa. Asemeni altor mari filologi ai timpului aceluia, considera că sursa principală din care s-au dezvoltat temele și motivele folclorice cu răspândire universală este literatura scrisă veche, atestată în limbile ebraică, indiană, arabă și persană. Moses Gaster a realizat o primă sinteză în care dezvoltă teoria raporturilor de interdeterminare între literatura veche scrisă și cea orală și a efectuat un prim demers de sistematizare a folclorului românesc în lucrarea „Literatura populară română” (1883). Aceasta poate fi considerată și cea dintâi lucrare cu valoare didactică care se referă la literatura română medievală (secolul al XVIII-lea) și la valoarea culturii acelei epoci. Alcătuită „cu cea mai mare grijă” ea a fost apreciată ca o lucrare „de mare interes și de înaltă noutate” (Kr.Nyrop). Aplecându-se cu înțelegere și afecțiune asupra culturii românești medievale, a documentelor scrise ale acelor vremuri, precum și asupra creației populare tradiționale, Moses Gaster considera că „poporul nostru stă pe aceeași înălțime a culturii pe care stau celelalte popoare ale Occidentului. […] Poporul român a șezut la aceeași masă deopotrivă cu celelalte popoare moderne, s-a hrănit cu aceleași izvoare, și literatura populară română formează o verigă în lanțul de aur ce leagă popoarele între dânsele!” Prioritatea și valoarea culturală a documentului scris a constituit baza teoretică și metodologică pentru Chrestomația românească. Editată în 1891, în două volume, care însumează peste 1070 de pagini, aceasta este o „colecție fundamentală” de texte care aparțin culturii românești din secolele al XVI-lea – al XIX-lea, o demonstrație asupra evoluției limbii și culturii românești.

După plecarea la Londra, în 1885, Moses Gaster a desfășurat activitate didactică la Universitatea din Oxford, și s-a preocupat, constant, de studiul folclorului românesc, elaborând încă două remarcabile antologii de povești, Rumanian Bird and Beast Stories (1915) și, după război, Childrenʼs Stories from Rumanian Legends and Fairy Tales. Deși Moses Gaster nu a fost culegător de folclor, a intuit importanța culegerii folclorului după rigori științifice. Savant de cabinet, a descoperit creații folclorice sau semifolclorice în diverse manuscrise. Abordând comparatismul folcloric, a dezvoltat teoria „concentrismului”, „potrivit căreia o anumită creație populară națională poate avea similitudini cu creații ale unor culturi populare învecinate, dar cu cât depărtarea geografică este mai mare, cu atât similitudinile își reduc arealul de atestare”. Unele curente comparatiste contemporane acceptă perspective asemănătoare, dovedind, astfel modernismului gândirii acestui mare savant.

Lazăr Șăineanu – Eliezer Schein (23 aprilie 1859, Ploiești – 11 mai 1934, Paris) a fost unul dintre filologii și în egală măsură, folcloriștii importanți pe care i-a avut cultura română. Lingvist, lexicograf, folclorist, istoric literar a urmat cursurile Universității din București unde a pregătit o teză de licență intitulată Încercare de semasiologie asupra limbii române (publicată în 1892 și 1895) pentru elaborarea căreia a făcut apel la surse folclorice – în special basme – pentru a-și susține demonstrațiile lingvistice. A fost preocupat de semasiologie, dialectologie și studiul argourilor; a fost un apreciat ebraist. Și-a completat studiile la Universitatea din Paris, unde i-a avut profesori pe Michael Breal și Gaston Paris; a studiat cu W. Meyer-Lubke. În Franța a urmat cursurile Școlii speciale de limbi orientale. Doctoratul l-a obținut la Universitatea din Leipzig. A fost profesor de limbile latină și română la liceu și gimnaziu, în București, și a suplinit, ca asistent, la catedra lui B.P. Hasdeu, în revistn căruia – „Columna lui Traian” – a și publicat. A colaborat și la „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, la „Convorbiri literare” etc. Fiind posesorul unei informații excepționale și permanent interesat de acele direcții moderne spre care se orientau filologia și folcloristica în Europa, a dezvoltat o savantă perspectivă comparatistă asupra culturii populare românești. Componenta folclorică va fi remarcabil reprezentată în lucrarea sa rămasă și astăzi de referință, Influența orientală asupra limbei și culturii române, 3 vol (1900). „Dicționarul universal al limbei române” (prima ediție a apărut în 1896), pe care l-a destinat „uzului contemporan”, prezentând „limba națională în toate manifestările vieții moderne: literatură, știință, artă, meserii, industrie, comerț”, „tezaurul de vorbe populare”, „stratul cuvintelor istorice”. Teza sa de doctorat a avut ca tematică dominantă cercetări de mitologie – folcloristică comparată balcanică: Zilele babei și Legenda Dochiei. Ea va fi publicată în volumul intitulat „Studii folclorice”, în 1896. Preocupărilor sale comparatiste datorăm și lucrarea Ielele sau zânele rele, după credințele poporului român (1885). Lucrarea care îl situează printre cei mai erudiți folcloriști români este impresionantă prin dimensiuni, metodă de analiză și sistem de clasificare și se intitulaeză Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice. Pentru această sinteză care nu a fost încă depășită în literatura noastră de specialitate, a primit, în anul 1895, premiul „I. Heliade Rădulescu” al Academiei Române. Lucrarea poate fi considerată prima tipologie motivică detaliată a basmului fantastic românesc. Autorul a clasificat aproximativ 500 de variante de basme românești, grupate în patru categorii: mitico-fantastice, etico-mitice, religioase, glumețe. Fiecare categorie este, la rândul ei, sistematizată în cicluri mitice, etice și psihologice. Lucrarea are și un foarte util indice folcloric la redactarea căruia a colaborat și I.-A Candrea. Actuale sunt și studiile despre Elemente turcești în limba română. Influența orientală (1885) și Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895). „Studii critice” (1895), dar și cele despre Legenda Meșterului Manole la grecii moderni și Jidovii sau tătarii sau uriașii, în care urmărește prezențe kazare în cultura română. În anul 1901 pleacă în Franța, unde a predat la Universitatea din Paris. A fost decorat cu Legiunea de Onoare. Dintre lucrările elaborate în perioada franceză amintim: L’Argot ancien.1455-l850 (Paris, 1907); Les Sources de l’argot ancien ( Paris, 1912);
L’Argot des tranchées (Paris, 1915); Les Langage parisien au XlX-e siècle (1920);
La Langue de Rabelais (1922-l923_;
Les Sources indigènes de l’étymologie française, I-II (1925-l935).
Lazăr Șăineanu a fost unul dintre marii erudiți care au studiat și au scris despre cultura populară românească situându-se pe pozițiile unei adânci înțelegeri a acestei spiritualități străvechi și a locului pe care îl ocupă ea în cultura balcanică și a Orientului apropiat.

Ion- Aureliu Candrea (Iancu Hecht: 8 noiembrie 1872, București – 15 septembrie 1950, Paris, Franța). Absolvent la Liceului „Gh. Lazăr” din București, licențiat (1896) al Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, unde a audiat prelegerile lui B.P. Hasdeu și a colaborat la „Revista nouă” cu studiile Influența țiganilor asupra literaturii poporane române și Poreclele la români. A obținut doctoratul în litere la Paris, unde a frecventat instituții de prestigiu de la Sorbona și École Pratique des Hautes Études și s-a aflat în contact cu renumiți filologi ai vremii: G. Paris, A. Thomas, Em Picot, J. Gilliéron. Timp de trei ani l-a suplinit pe Em. Picot la Catedra de limbi orientale moderne. La Paris s-a apropiat de Ov. Densusianu și a rămas legat de „școala folcloristică” de la „Grai și suflet”. A fost profesor de limba franceză la Gimnaziul „Frații Buzești” din Craiova și la București, la Liceul „Mihai Viteazul”. În 1913 a fost numit conferențiar la Catedra de filologie romanică a Universității din București, unde a ținut lecția de deschidere Straturi de cultură și straturi de limbă la popoarele romanice (19 noiembrie 1913). A devenit profesor titular al Catedrei de dialectologie și folclor în 1927, marcând înființarea definitivă și specializată a unei structuri universitare pentru domeniul folcloristicii. (În 1923, la Catedra de istorie a literaturii române, a lui I. Bianu, D. Caracostea începuse conferința Istoria literaturii moderne și folclor, iar în 1930, prof. Sim. Mehedinți preda la Catedra de geografie generală, antropologie și etnografie.) Pe lângă Seminarul de filologie romanică funcționa Institutul de filologie și folclor, unde se edita periodicul „Grai și suflet” la care prof. I.A. Candrea a colaborat. Prin activitatea didactică a impus o mai mare rigoare, de orientare filologică, celor ce se familiarizau cu studiul folclorului, normative pentru culegerile de teren, practica contactului direct cu informatorii. Urmând modelul lui B.P. Hasdeu și metoda practicată în dialectologie, a redactat și lansat un punctaj tematic orientativ pentru anchetele de teren, pe care l-a numit Chestionar folkloric alcătuit din XIX capitole tematice, fiecare cu mai multe subteme: 270 de puncte privitoare la om, mediul ambiant, preocupări principale, credințe. Este o perspectivă incipientă de antropologie culturală.

Profesorul Candrea aprecia că filologia „trebuie să îmbrățișeze toate manifestațiunile spiritului unui popor, vieața lui socială sau individuală, sentimentele și ideile lui, dar numai întrucât acestea se oglindesc în limba și literatura lui”. Se pot identifica direcții proprii etnopsihologiei pe care o susținea B.P. Hasdeu. I.A. Candrea a manifestat interes pentru studierea credințelor, obiceiurilor, legendelor, cu deosebire. A urmărit fenomenele într-o perspectivă comparată, sesizând diferența dintre moșteniri păstrate de la strămoși, împrumuturi, contaminări, creații proprii. Culturile cercetate în demersurile comparatiste aparțin antichității și lumii moderne, în egală măsură, de pe continentul european, asiatic sau african. În 1932 a ținut la Universitatea din București cursul Lumea basmelor (adera la teoria antropologică; ed. 2001), iar în 1933-1935, cursul Privire generală asupra folklorului român în legătură cu al altor popoare. În 1937-1938 a prezentat cursul Folklorul medical comparat, care, alături de alte studii și prelegeri anterioare, va fi tipărit în 1944, sub titlul Folklorul medical român comparat. Medicina magică (reed. 1999). I.A. Candrea a dat o definiție lapidară folclorului, mai întâi în volumul Iarba fiarelor (1928) și, ulterior, în Dicționarul enciclopedic ilustrat al Editurii Cartea Românească (1932) și a adus material prețios pentru folcloristică, ca de altfel și preocupările pentru studiul geografiei lingvistice. Fixarea semnelor pentru transcrierea fonetică l-a preocupat. În 1906, 1908, alături de Ov. Densusianu și Th. Speranția, a publicat Graiul nostru. Texte din toate părțile locuite de români, una dintre „cele mai fidele redări ale realităților folclorice existente”. Pentru utilizare școlară a publicat, împreună cu Ov. Densusianu, în colecția „Biblioteca pentru toți”, Din popor. Cum grăiește și simte țîranul român (1908), Povești din diferite regiuni locuite de români (1909), Poezii populare din diferite regiuni locuite de români (1910). În 1912 a publicat un Dicționar de proverbe și zicători. În 1936 apare, în aceeași serie, Grai, datini, credințe. A colaborat la: „Noua revistă română”, „Adevărul literar și artistic”, „Arhiva românească”, „Buletinul Societății filologice”, „Curentul”, „Grai și suflet”, „Printre hotare”, „Revista nouă”, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, „Viața nouă”, „Magyar roman szemle” etc.
Alături de activitățile de lexicolog, lexicograf, dialectolog, istoric al limbii și culturii, I.-A. Candrea a marcat, în folcloristica românească, o direcție filologică de orientare comparatistă antropologică, având contribuții evidente la fixarea unor normative riguroase pentru culegerea și publicarea, folclorului, sistematizarea și definirea unora dintre obiectivele de bază ale domeniului.

Doi dintre profesorii mei cărora le datorez parte din înțelegerea dinamicii fenomenelor culturale moderne și a raporturilor dintre elemental autohton cu circulație orală și sursele livrești, precum și obligația de a respecta, în cursul proceselor de editare, personalitatea textelor originale, modul obiectiv și lucid în care trebuie percepute și citite sensurile de adâncime ale literaturii românești medievale au fost acad. Alexandru Graur și prof. univ. Jacques Byck.

Acad. Al. Graur (9 iulie 1900, Botoșani – 9 iulie 1988, București) se înrudea, pe linie maternal, cu familia de cărturari Sanielevici. Clasicist, preocupat de etimilogie, lingvistică generală, onomastică, lexicologie și alte domenii ale cunoașterii filologice, a absolvit cursurile Facultății de litere și Filosofie a Univ. din București, cu specialitățile limbi clasice și limba română. A studiat (1924-1929) la Paris, la École Pratique des Hautes Études și a obținut doctoratul la Sorbona, preocupat fiind de indoeuropenistică. A fost director al Liceului evreiesc din București, Profesor la Univ. din București, decan al Facultății de Filologie a acesteia și director al Editurii Academiei. Dintre lucrările, numeroase, publicate, le reținem pe cele care constituie, și astăzi, surse bibliografice de referințș: Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954), Fondul principal al limbii române (1957), Evoluția limbii române (1963), La romanité du Roumain (1965); redactor. Resp.al volumului colectiv Istoria limbii române. I. Limba latină (1965), Nume de persoane (1965), Tendințele actuale ale limbii române (1968), Nume de locuri (1972), Dicționar de cuvinte călătoare (1978) etc…Pentru cei care i-am fost studenți a fost un model de îngăduință, înțelegere a celorlalți, generozitate intelectuală, rigoare și subtilitate a gândirii.

Poate unul dintre cei mai generoși și afectuoși profesori a fost Jacques Byck (19 octombrie 1897, București – 10 octombrie 1964, București). A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București și a fost profesor la Catedra de limba română a aceleiași facultăți. Demonstrațiile sale de etimologie deschideau orizonturi nebănuite pentru înțelegerea culturii românești. Pesonalitate discretă, a fost preocupat de studiul textului și a îngrijit ediții de referință pentru studiul literaturii românești cum sunt: Texte de limbă veche (1930), Cazania lui Varlaam (1943), Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu (1953), sau scrieri ale lui B. P. Hasdeu.

Pentru toți se pot rosti aceleași aprecieri: mari erudiți, cu rol bine conturat în istoria domeniilor pe care le-au practicat, ale căror contribuții savante au rămas și astăzi surse de referință în istoria disciplinelor umaniste.

Sunt câteva personalități al căror nume trebuie rostit atunci când ne referim la studiul culturii tradiționale populare românești: Harry Brauner, Paula Carp, Mariana Kahane, Ghizela Sulițeanu. Toți au lucrat în Institutul de Folclor din București, au elaborat mari lucrări de sinteză și au îmbogățit Arhiva multimedia cu documente de o deosebită valoare.

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.