Iarna, drumul spre Marea Moartă este o plăcere. Clima este blândă, cu o temperatură trecând puţin peste 21 – 22 de grade, soarele este mângâietor iar peisajul de munţi deşertici şi roşiatici care ne înconjoară este fabulos. Situată la 400 de metri sub nivelul mării, într-o falie geologică ducând până în estul Africii, Marea Moartă este cel mai jos bazin maritim de pe glob, iar peisajul este sterp, dar pare plin de viaţă. Şi asta numai în imaginaţia noastră. Parcă vezi primii pelerini creştini care au venit aici, miraţi de lipsa de viaţă a locurilor. Apa conţine 40 de grame de săruri la sută, are aspectul şi consistenţa unui ulei puţin mai diluat, iar corpul pluteşte la suprafaţă ca un dop. Chiar şi iarna, sub razele ocrotitoare ale astrului zilei, vizitatori îndrăgostiţi de peisajul marţian specific locului se scaldă în apa călduţă, amar de sărată, bleu verzui, a acestei întinderi lichide atât de speciale numite, în limba profeţilor, Yam ha melah.
Regiunea deşertică întinsă între dealurile Iudeei şi Marea Moartă era¸ în trecut, o regiune hermitică, a profeţilor şi a răzvrătiţilor împotriva ocupanţilor de tot felul. David s-a ascuns aici de Saul. Hasmoneenii s-au refugiat din calea forţelor duşmane greco-siriene. Iisus s-a retras în deşert pentru a medita, iar esenienii au alcătuit aici o comunitate care a rezistat mult timp în faţa Romei expansioniste.
Drumul nostru trece prin Kibbutzul Ein Gedi, o mare de flori roşii şi ciclam, de cactuşi înfloriţi exuberant, râzând parcă de înălţimile roşiatice ale deşertului înconjurător. O oază binecuvântată de Dumnezeu, cu plantaţii de palmieri, citrice, struguri, un paradis al fructelor şi florilor exotice unde mâna omului, însufleţită de credinţă şi dragoste, a făcut minuni… Un loc evocat şi în Cântarea Cântărilor într-un verset de neuitat: „Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr din Enghedi, de la vii cules”. Acest paradis terestru atât de multicolor şi de parfumat dăruit sufletului vizitatorului obosit de praful roşu al înălţimilor biblice din jurul Mării Moarte priveşte, de la o altitudine medie, spre ţărmul celălalt al Yam ha melah, ţărm care aparţine Iordaniei. Pe ţărm este Ein Gedi Spa, o staţiune familiară, cochetă, ca o fotografie veche, de epocă, din albumul bunicilor.
Şoseaua şerpuieşte între colinele roşiatice şi Marea Sărată (ca să traducem denumirea ei din ebraică), iar la orizont se profilează, deodată, o stâncă imensă, cu un platou deasupra, în aceleaşi nuanţe cu cele ale deşertului înconjurător : Masada. Fortăreaţa lui Irod cuprindea un palat magnific, băi romane cu un ingenios sistem de încălzire, depozite şi cisterne uriaşe. Urcând la pas pe Poteca Şarpelui, bucuria panoramei care ţi se oferă este incomparabilă.
În anul ’70 după Hristos, zeloţii (un grup de evrei rebeli) au rezistat, murind până la unul, în faţa asediului Legiunii a Zecea Romane. Masada este, după Zidul Plângerii, al doilea loc de pelerinaj din Israel. Simbolul libertăţii cucerite aici prin moarte rezistă şi azi: recruţii depun jurământul militar în această fortăreaţă, strigând: „Masada nu va mai cădea!” Un jurământ însufleţitor pentru tinerii acestui popor întreprinzător care a ştiut să scoată apă din piatră seacă şi să creeze o lume civilizată şi de o halucinantă modernitate, cu respectul tradiţiei şi religiei, în plin deşert…
Adaugă un comentariu