Dr. Mihai Nicolae: LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGARIA (I)

La prima traversare a Dunării am luat feribotul. Podul de la Calafat nu se construise. Poate nici nu fusese proiectat. Am părăsit malul românesc al Dunării după ora şase seara, plecând spre miazazi. Până am ajuns la Vidin se înserase, aşa că, după ce am trecut talvegul fluviului, era de-a dreptul întuneric. După un timp a răsărit luna, o lună plină, strălucitoare ca un reflector din afară de lume. Am reuşit să vedem malul bulgăresc : întunecat, misterios şi magic, încărcat de vegetaţie bătută de vânt, tremurândă în obscuritatea nopţii. Puteam să ne închipuim orice despre pământul Balcanilor, pe care îl bănuiam în razele timide ale lunii, căutând umbrele luptătorilor misieni şi tribali sau alţi oşteni traco- geţi veghind din spatele fiecărui arbore, ca nimeni să nu coboare pe malul sudic al miticei Tracii. În afara acestui exerciţiu de imaginaţie, fireşte că bacul nostru naviga liniştit şi sigur spre destinaţia sa finală. Bulgarii care deserveau nava vorbeau şi româneşte, afişând o familiaritate prietenoasă faţă de toţi pasagerii, în marea lor majoritate locuitori de pe cele doua maluri ale anticului Istru. Frumuseţea nocturnă a fluviului m-a făcut să regret că ajunsesem deja, prea repede, la Vidin ; adică la Dii sau la Diiu, cum îl numeau românii.

În oraş ne-a întâmpinat medicul Ivo Gheorghiev, liderul Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria. De-acum ne simţeam acasă. Ivo ne-a invitat în centru la un restaurant să vorbim şi să ne punem de acord asupra programului de a doua zi. Prima observaţie a fost frapantă, tăcerea care stapânea localul. O tânară pereche era prinsă în discutii şoptite, înconjurată de intimitatea pe care şi-o doreau. Câţiva bărbaţi îşi sorbeau paharele fără zgomot, siluete aproape insesizabile. Noi eram cinci oameni, dar s-a dovedit că eram de ajuns. În mai puţin de jumătate de ora întregul restaurant zumzăia de vocile noastre, de româna repezită, aproape strigată pe care o vorbeam. În liniştea timidă a localului, exuberanţa zgomotoasă a muşteriilor din România se înstapânea în încăpere. Mi-am spus atunci: iată, se dovedeşte, iarăşi şi iarăşi, spiritul latinilor în toate acţiunile. Probabil că şi vinul a contribuit la dezlegarea limbilor. Gazda noastră a fost generoasă şi ne-a comandat meniu bulgăresc. În ceea ce mă priveşte, am fost mai îndrăzneţ şi am solicitat o sticla de mavrud – soi roşu, purtătorul de flamură al viticulturii bulgăreşti. Nu pot să vă ascund ca ca am încercat și un păhăruț de rakie, un distilat local care amintește de tescovina noastră. Bucătăria bulgarilor, cu toate influențele slave, grecești și turcești, gastronomie balcanică prin definiție se arată bine conturată de tradiția proprie. De altfel și în oală poți distinge mozaicul culturilor adăpostite de acest pământ de confluențe și migrație, sesizând dominația de câteva secole a Imperiului Otoman. Când ajungeţi la Vidin nu uitați să comandați tarator, o supă rece de castravete, mai apetisantă după mine, decât varianta – tot rece – a bucătăriei franceze. Iaurtul bulgăresc se bucură, pe bună dreptate, de un frumos renume; din păcate, după câţiva ani nu am mai găsit sau nu am știut unde să-l caut, decât iaurt fabricat de multinaționale din Europa de vest. În seara despre care povestesc, eu am mâncat o salată shopska de legume, urmată de cârnați kebapches și cu mavrudul… Halvaua și baclavaua , delicii ale sultanului sunt piesele de rezistență ale desertului, împreună cu rahatul, alta invenție turcească, vândută turiștilor ca ͈Bulgarian lokum”.

Cum este Vidinul? Dacă mă întrebați pe mine: interesant. Mai întâlnești case tipice pentru arhitectura bulgărească, acel stil picturesc care face deliciul plimbărilor prin Melnik. Centrul oraşului, dominat de clădiri vechi a fost păstrat și restaurat cu grijă, trădând o reală preocupare pentru acel patrimoniu arhitectural care le definește trăsăturile. (Biserica ͈ Sfânta Paraschiva”)

Am auzit vorbindu-se româneşte pe stradă. Un agent de circulație plasat într-o intersecție ne-a recunoscut de români și chiar a părăsit postul, apropiindu-se de noi, încântat să vorbească, fie și pentru câteva clipe, limba sa maternă. Nu mai țin minte toate detaliile, dar, la un moment dat, s-a apropiat de grupul nostru un bulgar cu o povestioară interesantă. Părinții săi, stabiliți cândva în județul Tulcea au fost repatriați, odată cu schimbul de populație care a urmat semnării Tratatului de la Craiova. Prietenul nostru se născuse mult după aceea la Vidin și totuși știa limba din familie. Ne învățase limba, deși de-acum erau de-ai Vidinului. Vorbea româna cu accent bulgăresc, dar ne era clar că îl bucura întâlnirea, iar noi, la rândul nostru, am fost încântați să-l invităm la o terasă, la un pahar de vin și o cafea. (Cafeaua la ibric se numește aici, nu ˶turcească” cum spunem noi, ci ˶bulgărească”.) Am avut atunci șansa să punem toate întrebarile care ne interesau. Un lucru a fost clar : pentru Todor, românii erau ˶vlahi”. Niciun moment nu s-a referit la ei ca fiind ˶bulgari”, așa cum se susține oficial, recunoscând clar deosebirea dintre cele două grupuri naționale. Să fie sănătos! Totuși, potrivit administrației, în oraş nu locuiesc decât bulgari și un număr neînsemnat de țigani, denumiți, mai nou, romi. Românii nu apar în statistici, cu toate că în satele dimprejur trăiește o comunitate importantă de români, iar cartierul ͈ Cumbair” din Vidin e cunoscut drept ͈ Cartierul valah”. Poate, de aceea, cam 8,16% din locuitori au origine etnică necunoscută…(!)

Pe malul Dunării străjuiește o veche garnizoană română, ridicată pe vremea când Vidinul se numea Bononia. După cucerirea otomană, turcii au consolidat fortareața , asigurându-i un rol militar predominant la Dunărea inferioară. Acum, cetatea ͈Baba Vida”, aflată la capătul ͈Parcului Dunării”, reprezintă unul din cele mai bine conservate monumente ale Bulgariei.

Istoria Vidinului vorbește elocvent despre timpurile vechi: o ipoteză susține că aici s-ar fi aflat, la începutul sec. 1 I.Hr. o așezare a tracilor. După perioada română, când triburile slave se stabilesc în regiune, localitatea s-ar fi numit Badiu sau Bdin, de unde, posibil și numele actual al așezării Dunărene. În sec. al XII-lea , Ana Comnena menționează chiar numele de astăzi. În cronica ͈ Alexiada”, prințesa bizantină precizează că dacii locuiau pe latura de nord a Munților Haemus (Balcanii), referindu-se și la vlahii care vorbeau o limbă romanică (latina vulgară?).

Călătoria a avut un punct culminant: Festivalul românesc de la Vidin; de fapt, ne găseam la Vidin tocmai pentru această sărbătoare a muzicii tradiționale românești. Când am ajuns, sala era plină. Veniseră românii din Bulgaria, dar și din Timocul sârbesc. Printre cei invitați să vorbească în deschidere a fost profesorul Gheorghe Zbuchea. A fost întâmpinat cu un entuziasm copleșitor, rezervat, de obicei, cântăreților și marilor actori. Mi-a fost limpede că acest public de țărani – privați de școală în limba maternă – îl rasplateau cu aplauze pe istoric, pentru faptul ca nici el nu-i uitase, scriindu-și studiile istorice, cu gândul și la nevoile lor identitare. Vocile care veneau din satele Timocului Bulgăresc și de pe Valea Dunării au adus tot ce aveau mai de preț: muzica lor, vocile cu timbru arhaic, repertoriul stravechi și româna lor maternă, în graiul local. Mi s-a părut că trăiau cu intensitate mândria de a aduce pe scena Vidinului cântecele pe care le păstraseră cu patimă vie, într-un mediu social indiferent și, uneori, ostil; o revelație copleșitoare ca și când aș fi descoperit doar pentru mine o ˶arheologie sonoră” care povestea la timpul prezent toate evenimentele pe care le trăise de-a lungul timpului comunitatea lor. Mai târziu, Ion Cruceanu, rapsodul Olteniei mi-a mărturisit că muzicile sudului Dunărean i-au îmbogătit repertoriul, aici învățând și ͈Balada lui Constantin Brâncoveanu” – ˶boier vechi și domn creștin” cum îl prezintă tristul lui cântec – în conditiile în care, dincoace de Dunăre nu a mai ramas din baladă, decât o înregistare al cărei suflet viu mai vorbește poate, numai, etnomuzicologilor dedicați. Mi-ar fi plăcut să-i aducem și în București, dar odată revenit acasă m-am lovit de suspiciunea oamenilor pe al căror sprijin și colaborare contam. Între timp, mulți dintre interpreții populari pe care i-am ascultat pe malul Dunării la Vidin au plecat la Domnul, văduvindu-ne pe toţi de o mărturie extraordinară a rădăcinilor cântecului popular românesc, fie el din sudul Dunării, fie din nord, din satele Câmpiei Române.

În sfârșit, dacă se întâmplă să treceți la miazăzi, pe la Dii vă sfătuiesc să gustați un dulce-rece (înghețată) și să faceți rost de un velociped (bicicletă) ca să vizitați împrejurimile, dar mai ales satele românilor.

Foto: Irina Airinei