În primul razboi ilir (229-228 I.Hr.) romanii o înfrâng pe regina Tenna care recunoaşte protectoratul Romei. După 217 Î.Hr. începe primul dintre cele patru războaie purtate de Imperiul Roman împotriva Regatului Macedoniei. După razboaiele ilirice şi macedonene, romanii pătrund definitiv în Peninsula Balcanică. În Iliria înfiinţează provincia romana Illyricum (168 I.Hr.) care va exista până în anul 79 d.Hr. Macedonia devine provincie a imperiului în 146 Î.Hr. A urmat Tracia , după ce legiunile ocupă în anul 29 I.Hr. cetatea tracică Serdica, situată aproximativ pe locul unde acum se află capitala Bulgariei, oraşul Sofia, cuibărit sub poalele Muntelui Vitoşa. Localitatea devine municipium fiind rebotezată de noii stăpâni Ulpia Serdica. După cucerirea romană, ţinuturile de la sud de Muntele Haemus / Munţii Balcani, organizate ca provincie romană, îşi păstrează numele de Tracia, iar părţile de nord devin Moesia. Noua provincie se întindea între Marea Neagră, la sud Munţii Balcani, Dunărea la nord şi râul Drina la vest (râul ce separă Bosnia de Serbia). Moesia are ca subunităţi Moesia Superior, la vest şi Moesia Inferior, la est. În 72-71 î.Hr., armata imperială a trecut la nord, intrând în actuala Dobroge.
După împăratul Constantin cel Mare, dioceza Thraciae din Imperiul Roman de Răsărit cuprindea şi fosta provincie Tracia (la sud de munţii Haemus) , dar şi Moesia Inferior , la răsărit de râul Vid ( anticul Utus ) în estul Bulgariei. Numele i se păstrează – cu unele modificări teritoriale – până la sosirea bulgarilor conduşi de Asparuh (679 d. Hr.), restrânsă fiind la partea rămasă în Imperiul Bizantin. Imperiul Roman de răsărit , devenit ulterior Imperiul Bizantin, va renunţa la limba latină după 640 , când împăratul Heraclius I a adoptat limba greacă drept limbă oficială a Imperiului. Elenizarea Bizanţului, alături de instituţionalizarea fermă a bisericii creştine au produs consecinţe majore pentru populaţiile din sudul şi , respectiv, nordul Dunării. (Chiar şi noii stăpâni mahomedani, după ce au cucerit Imperiul Bizantin în 1453 au grupat toţi creştinii într-o singură „naţiune” , „Rum-Millet” , pusă sub autoritatea spirituală a patriarhului grec din Fanar).
După cucerirea otomană, regiunea a fost numita Tracia, nume care circula alături un noul toponim Rumelia.
În acest spaţiu vast – teritoriu şi populaţie – începe sinteza care a sudat autohtonii ( traco- geto – dacii ) şi latinitatea românilor. (Sunt la curent cu poziţiile actuale care contestă atât romanizarea , cât şi latinizarea limbii pe care o vorbeau băştinaşii preromâni). Cu certitudine, civilizaţia superioară a Romei a prezentat mai multe elemente de atractivitate pentru pre-români, proto-români şi ulterior, noii români. Sub aspect lingvistic, nevoia de comunicare între diferitele grupuri de populaţie a impus adoptarea latinei vulgare, populare, vorbite de colonişti – soldaţi sau funcţionari ai administrației. (La fel s-a întâmplat şi mai târziu, când prezenţa Imperiului Otoman în ţările româneşti a determinat preluarea în lexic a unor cuvinte, de la „ciorbă” la „bacşiş”…). Atât procesul de etnogeneză , cât şi procesul de asimilare al limbii latine se întinde pe durata a 8 – 9 secole , timp suficient de îndelungat pentru ca limba vorbită de popoarele băştinaşe să treacă de la etapa latină la etapa neo-latină , urmată de apariţia unei limbi străromâne , cum a denumit-o Sextil Puscariu. Populaţiile romanice din Peninsula Balcanică – la sud , dar şi la nord de Dunăre , în spaţiul carpatic – au asimilat deja o limbă neolatină, ramificată, ulterior, în dialectele daco-român, aromân, meglenoromân şi istroromân. O dovadă indirectă pare a fi împrejurarea că elenizarea Imperiului Bizantin, dominant în spaţiul sud- est European nu a izbutit să „grecizeze” o limbă care se consolidase deja. Primele cuvinte , de început , ale limbii române , păstrate graţie cronicarului Theofilact din Simocatta ( 570-640 ) au fost : „ Torna, torna, fratre”. Vorbele , aproape mitice au fost tălmăcite şi răstălmăcite de atunci încoace, dar nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că strigătul unui umil însoţitor de catâr a fost înţeles, nu de unul sau doi dintre camarazi , ci de toata formaţia militară care a intrat în panică datorită strigătului. Deducem că populaţia era neolatină, că se îndeletniceau şi cu războiul, vorbind o „ limbă parintească”- precizează cronicarul – pe care mulţi o înţelegeau.
Originea română s-a păstrat în endonimul folosit de aceste populaţii care se identificau ca „români” sau „rumani”; în cazul grupului aromân : „armana” sau „ aromâna”. Unitatea formată pe ambele maluri ale fluviului nu a fost spartă decât mai târziu, după formarea statelor balcanice. De fapt, la nordul Dunării s-a reuşit asimilarea slavilor, în timp ce în sudul Dunărean, noii veniţi au izbutit , în timp, dislocarea românilor şi slavizarea altor populaţii, cum au fost protobulgarii.
Adaugă un comentariu