Dr. Mihai Nicolae: Despre Asăneştii-atestaţi vlahi (neo-romani) în surse bizantine (VI)

Imperiul Bizantin îi pacifica pe bulgarii care, pentru mai bine de 150 de ani, nu încetaseră să lupte. În acest răstimp, cele câteva răscoale izbucnite, nu au ameninţat Bizanţul, dar ne interesează pentru a-i cunoaşte pe vlahi, neo-romanii din Bulgaria. Prima răscoală, din 1040, a fost condusă de Petrus Deleanus, al cărui nume e consemnat fie Petre Deleanu, fie Dolian(u). Cronica lui Kedrenos precizează că era fiul lui Romanus. Urmează, în 1066, revolta lui Niculitzas (Niculiţă ?) din Tessalia, conducătorul cetăţii Larissa. Participă şi vlahii şi bulgarii. Deşi cuceresc câteva cetăţi, revolta eşuează, Niculiţă fiind arestat. (Va fi eliberat din captivitate în 1068 de către noul împărat roman, al IV-lea, Diogenes). Nici răscoala din 1073 condusă de Constantin Bodiu nu aduce schimbări politice. Astfel, mişcările de contestare a autorităţii bizantine se remarcă printr-o colaborare a etniilor de „bulgaroi” sau de „romaioi”, dar şi a altor populaţii balcanice, în condiţiile afirmării prezenţei istorice a vlahilor (aromâni).

Răscoală condusă de fraţii Petru

şi Ioan Asan – revolta începută împotriva înăspririi obligaţiilor fiscale introduse de Isaac al II-lea Anghelos – avea să producă consecinţe importante, afectând viata imperiului; în final, a făcut posibilă apariţia „Ţaratului Româno-Bulgar”.

Cei doi fraţi încearcă, mai întâi, să prezinte curţii imperiale doleanţele neamului lor. Creşterea exagerată a fiscalităţii pentru vite şi oi îi afecta direct pe ciobanii valahi, aşa că petiţionarii solicită o reducere. În plus vor solicita împăratului să le recunoască o toparhie unde să-şi organizeze existenţa autonomă. La curtea imperială, cei doi valahi sunt priviţi dispreţuitor, iar unul dintre ei a fost pălmuit. Încercarea de a dialoga a luat sfârșit fără niciun rezultat, delegaţii plecând cu sentimentul umilinţei. Reveniţi la Veliko Târnovo , conducătorii comunităţii îl invocă pe Sfântul Dimitrie, mucenicul lui Hristos, reuşind să-şi determine cosângenii să aleagă calea armelor. Recunoscuţi ca militari viteji, vlahii se bucură de sprijinul bulgarilor, împrejurare care a imprimat un caracter multinațional al razboiului declanşat împotriva forţelor bizantine. În 1185 popoarele Balcanilor se ridică la luptă. Cel mai mare dintre fraţi, Petru (sau Kalopetru) se proclamă împărat, îşi pune corona pe cap şi poartă pantofi roşii (însemnele puterii). Urmeaza trei campanii militare, fără ca împăratul bizantin Isaac Anghelos să-i poată înfrânge pe valahi şi pe aliaţii lor. În 1188, imperialii o iau prizonieră pe soţia unuia dintre Asăneşti, pe care o vor elibera la schimb, odată cu predarea lui Ioniţă, cel de-al treilea frate; foarte curând, acesta izbuteşte să fugă. Cronicarul Nicetas Choniates (1155-1217) precizează că nici măcar contraofensivele victorioase ale Bizantinilor nu au înfrânt noul imperiu. În 1190, Ţaratul Vlaho-Bulgar obţine independenţa, încetând să mai plătească tribut imperiului. Din punct de vedere teritorial, împăratul Petru avea autoritate în Bulgaria şi în unele părţi din Serbia, Albania şi Macedonia. La un moment dat, Petru şi Ioan Asan trec Dunărea, de unde, în urma înţelegerilor cu muntenii, se întorc în sud, în fruntea unei oştiri valaho-cumane care va întări forţa militară a răsculaţilor din Balcani. Asăneştii îşi stabilesc capitala la Târnovgrad (Veliko Târnovo), oraşul dobândind, în scurt timp, renumele de „A treia Romă” si „Al doilea Constantinopol”. Pe malurile râului Iantra, cetatea adăpostea 21 de biserici, resedinţa conducătorilor, iar în vârful muntelui se înalţă impresionantul palat patriarhal. Târnovgrad va fi recunoscut ca unul dintre marile centre culturale ale Bulgariei medievale.

Petru a fost asasinat în 1196, iar câţiva ani mai târziu şi Ioan sfârşeşte ca urmare a unui complot. Dinastia valahă a Asăneştilor continuă cu domnia lui Ioniţă Asan „Caloianul” (în Muntenia, un ritual cântat, aducător de ploaie, purta numele de „Caloianul “ şi s-a menţinut până în ultimele 6 -7 decenii, cam până la colectivizarea satului românesc). Ioniţă este, de fapt, un diminutiv pentru Ioan, iar „Caloian” a fost tradus din greceşte ca „Ioan cel Frumos” cu sensul de „Ioan cel Bun”. În ceea ce-i priveşte pe bizantini, aceştia, din motive uşor de înţeles, au preferat să-l numească „Câinele Ioan”. În timpul conducerii sale (1196 – 1207) Ioniţă Caloian a păstrat aceeaşi atitudine, intransigentă, hotărâtă şi agresivă în raport cu Imperiul Bizantin. A încercat să treacă la catolicism – sau, poate, tentativa a reprezentat doar o stratagemă nesinceră de a-şi atinge ţelurile – intrând în corespondenţă cu papa Inocentiu al II-lea. A intervenit în Serbia , luptând împotriva regelui Emeric al Ungariei pentru a-l reinstala, pe tronul Serbiei, pe Stefan Nemanjic, protejatul său . În 1201 a cucerit Konstanteia în Tracia, a preluat Varna de la bizantini. În 1202 ocupă cea mai mare parte a Macedoniei. După constituirea, în 1204, a Imperiului Latin al Constantinopolului, a încercat o apropiere de cruciaţi, dar a fost refuzat, sfârşind prin a lupta împotriva lor. Cu această ocazie a cucerit Plovdivul. (O fiică a sa, Maria de Bulgaria, s-a căsătorit cu Henric I de Hainaut, al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, ajungând, prin căsătorie, împărăteasă). În războaie, s-a bazat pe luptători valahi, bulgari şi cumani. (De altfel, a fost căsătorit cu o prinţesă cumană numita Ana). Moare asasinat în anul 1207. După moartea Caloianului, îi urmează la tron cumanul Boril (1207-1218) iar Asăneştii nu revin decât după încetarea domniei acestuia, odată cu alegerea noului împărat, Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Îi urmează, în ordine cronologică: Căliman I Asan (1241- 1246), Mihail al II-lea Asan (1246 – 1256) – fratele vitreg al lui Căliman, Căliman al II-lea Asan (1256-1257), Mito Asan (1257-1258) care, probabil, a luat numele Asan prin căsătoria cu fiica lui Ioan Asan al II-lea. Ultimul împărat este fiul lui Mito care domneşte sub numele de Ioan Asan al III-lea (1270-1280). Către sfârșitul sec. al XIII-lea, dinastia Asăneştilor se stinge, lasând amintiri istorice copleşitoare, dar şi îndoieli ce urmeaza sa fie lămurite. De-aci încolo, dinasticii se bulgarizează.

Istoriografia bulgară respinge ipoteza originii vlaho-române a Asăneştilor , considerând că nu le putem atribui altă identitate decât bulgaro-cumană, concluzionând că structura imperială pe care aceştia au condus-o de la Târnovo nu este decât „Cel de-al II-lea Ţarat Bulgar” , adică o realizare istorică exclusivă a bulgarilor. Istoricii români au caracterizat însă, consecvent, Ţaratul româno-bulgar ca primul (şi singurul) imperiu întemeiat vreodată de catre români. Nu se poate nega însă participarea vlahilor la evenimentele începute în 1185 cu o răzmeriţă anitibizantină. La fel, nu se poate tăgădui participarea bulgarilor. Un popor „asănesc” nu a existat, o astfel de sinteză nu s-a putut întrupa în mai puţin de două secole. Caracterul multietnic al mişcării apare în sursele istorice. Noul imperiu apare, în linii generale, ca un stat vlaho-bulgaro-cuman. De altfel, întemeietorii Petru si Asan şi-au mobilizat luptătorii susţinând: „Dumnezeul bulgarilor şi al valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult…”.

Niketas Choniates, martor al evenimentelor, dar şi alte surse bizantine sau latine recunosc rolul elementului vlah/românesc: revolta a fost începută de vlahi (blachi); Petru şi Asan aparţineau de neamul vlahilor; când vine vorba de bulgari, îi menţionează pe numele lor, prezentând distinct cele două popoare neînrudite care convieţuiau în acelaşi teritoriu; Petru e numit „împărat al valahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor“ (“Blacorum et maxime partis Bulgarorum domines” ); Petru este imperator al vlahilor şi cumanilor; arhiepiscopul de Târnovo se consideră : “Bulgariae et Blaciae Primus”; Papa Inocentiu al III-lea îi scrie, în 1204, lui Ioniţă Caloian ca unui „rege al bulgarilor şi vlahilor” (”Bulgarorum et Blacorum res“; Ioniţă însuşi se intitula “Imperator omnium Bulgarorum et Blacorum”. Nu e plauzibil ca toţi aceşti contemporani ai războaielor să se înşele in privinţa deosebirilor dintre vlahi şi bulgari, mai ales că unii dintre cronicari se refereau deseori la alte popoare, ca pecenegi, greci, cumani pe care îi desemnau şi îi distingeau corect. De exemplu, una din listele robilor vânduţi după căderea în prizonierat menţiona un număr de robi: „din neamul vlahilor de la Târnova”. Rabinul Benjamin de Tudela din Navarra, călător la sudul Dunării (1150), în Grecia şi Constantinopol, nu vedea nicio diferenţă între valahii din nordul Dunării şi cei din sudul Dunării.