Gheorghe Grün, pensionar: „Bătrânețea – Instrucțiuni de folosire”

În România, spre deosebire de alte țări ceva mai politicoase, în media și în vorbirea curentă se folosește foarte mult cuvântul „bătrân”.

În general, bătrâneţea a fost scrutată în media românească sub toate cusăturile şi din toate punctele de vedere: subiectiv, obiectiv, ca soartă inevitabilă, bătrânețea „la noi” şi „la ei”, etc. In articolele publicate autorii studiază fenomenul bătrâneţii prin lentilele unui microscop, la cele două capete ale microscopului aflându-se două lumi diferite, poate chiar antagoniste: tinerii şi bătrânii. Fenomenul bătrâneţii a fost analizat ca obiect de studiu, cel mai des, de către ziariști tineri. Ei se plasează firesc de partea „tânără” a microscopului, împărţind lumea în „noi” și „ceilalți”. Ceea ce îmi aduce aminte de subtitlul sartrian „l’enfer c’est les autres” („Infernul este – ceilalți”) şi de unde aș putea deduce că dacă tinereţea este „noi”, atunci bătrâneţea este … „les autres” (ceilalți)? Prefer să nu mă mai gândesc…

Oare „bătrânii” sunt o altă categorie de oameni? Care poate şi trebuie să fie analizată diferit de restul omenirii? Unii dintre ei strălucesc, alţii sunt grabatari şi sunt împinşi de colo-colo iar dacă un Paler, un Bălaşa sau o Nina Cassian se purtau normal, iubeau, simțeau, creau (unii chiar procreau, cum a făcut şi Chaplin la vremea lui, la 72 de ani), atunci sunt prezentaţi ca excepţii aflate în contradicţie cu starea „normală” de bătrâneţe a băbuţei de 75 de ani, „cerşetoarea de la semaforul Câmpineanu”!

Citeam undeva (Dilema Veche, Nr. 234) că bătrâneţea e ceva „de care fugim, ne displace şi ne înspăimântă”…. Aşa să fie?

Eu însumi sunt … pensionar. Din cauza conotaţiilor şi a interpretărilor (politic incorecte) refuz cuvântul „bătrân”. Bătrâneţea face parte din noi, iar noi nu doar că nu ar trebui să fugim de bătrâneţe (ceea ce este imposibil, de altfel), ci ar trebui să ne rugăm să putem deveni bătrâni. „E adevărat că bătrâneţea este urâtă, dar nu cunosc nici un alt mijloc de a trăi mult” – spunea cineva. Bătrâneţea este o fază a vieţii la care ajungi imperceptibil, „fără a prinde chiar de veste”. Ea nu începe în momentul ieşirii la pensie, ci în momentul în care „te simţi bătrân”. Insuși Octavian Paler spunea cu puţin înainte de a „trece dincolo” că doar după necazurile sale cu sănătatea s-a simţit „bătrân”, înainte fiind doar „în vârstă”. În realitate, singura deosebire esențială dintre un „tânăr” și un „bătrân”, este faptul că persoana în vârstă, în mod cert a fost tânără…!

Din păcate, la noi se „iasă” la pensie, sau se spune că cineva a „ieşit din viaţa activă”. Recte tinerii sunt „înăuntru”, în timp ce un pensionar (un bătrân, deci) este „afară”, „a ieşit” şi nu mai face parte dintre „ai noştri”, a devenit un „outsider”, un „cineva” fără drept de opinie, un „inutil” care a „ieşit din joc”. Deşi în familiile tradiţionale, de la ţară, unde însăşi noţiunea de „pensie” nu era cunoscută, „bătrânii” nu „ieşeau din viaţa activă” decât odată cu moartea, lucrul cel mai cert din lume… precum impozitele. Inseamnă deci că în tradiţia profundă, pe vremuri, bătrânii erau preţuiţi pentru experienţă, pentru echilibru, pentru activitatea îndelungată şi fără pauze, de unde zicala „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”. Insă odată cu lumea modernă, cu activitatea salarizată, cu invenţia pensiei, cu sfărâmarea familiei monolitice de trei generaţii, odată cu obligaţia legală de „a ieşi” la pensie la o vârstă dată, pensionarul a devenit o povară pentru familie, a devenit un altcineva, un străin din afară, un obiect de studiu, un obiect al comizeraţiei şi al dispreţului. Nu rareori auzim o serie de „animatoare” (mi-ar fi greu să le numesc „ziariste”) de la diverse posturi TV, vorbind despre cîte un „bătrân de 61 de ani care ….”, toată atitudinea ei arătând clar că ar fi vorba despre un exemplar dintr-o specie ciudată, probabil pe cale de dispariţie.

În realitate, bătrânii sunt bunicii și părinţii noştri (care mai sunt în viaţă), suntem noi, pensionarii, şi sunt (la modul potenţial) înşişi autorii articolelor respective… peste câţiva ani. Iar tot ce vor ei este (să fie lăsaţi) să fie la curent cu evenimentele, să participe la viaţa cetăţii, să fie băgaţi în seamă, să iubească, să aibă opinii, să ajute, să fie respectati pentru ceea ce au fost și pentru ceea ce sunt, ergo să trăiască!

Spre memento, în loc de concluzie, în atenţia tinerilor (de azi) aş parafraza o veche lozincă utecistă : „Tinerii de azi, bătrânii de mâine!”

„A bon entendeur salut” sau, mai pe românește, cine are urechi, să audă….