Răul, în societăţile democratice, nu vine din democraţie, ci din societate (finalmente din individ), mai exact din atitudinea individului faţă de celălalt, față de reguli, faţă de sine, şi e diminuabil în primul rând prin educaţie, în al doilea rând prin educaţie, în al treilea rând prin educaţie şi abia în al patrulea rând prin constrângeri legiferate.” (Laurenţiu Ulici)
In vremea din urmă s-a discutat foarte mult despre educaţie, care a constituit obiectul unor importante dezbateri. Dar nicicând nu ne-am putut depăşi „umbra” : în buna tradiţie românească, cu fiecare ocazie s-au expus opinii, s-a dezbătut subiectul – apoi fiecare şi-a văzut de treabă şi totul a rămas cum a fost, pentru că niciodată nu s-a dat vreun răspuns la întrebările esenţiale: ce, cine, când ?
De decenii vorbim despre necesitatea armonizării disciplinelor de învăţământ, despre nevoia reducerii încărcării elevilor, despre metodologia predării şi despre multe alte probleme reale ale învăţământului românesc, cu alte cuvinte, despre „instrucţie”. Dar nu s-a vorbit despre „educaţie”! In discuţiile de până acum, nu s-a făcut diferenţa dintre „educaţie” şi „instrucţie”.
Or, în accepţiunea pe care o dau (în această discuţie) cuvântului „educaţie”, ea este ceea ce, cu mult bun-simţ, poporul român numea „cei șapte ani de acasă”. Educaţia (luată în acest sens) constituie „fundaţia” pe care se construieşte instrucţia si, în final, întreaga personalitate a unui individ. In absenţa celor „7 ani de acasă”, individul creşte fără repere morale şi estetice, de comportament social, necesare în viaţa de zi cu zi. In cursul secolelor, s-a format un ansamblu de norme, de convenţii, care permiteau o armonizare a indivizilor cu mediul în care urmau să trăiască. Prin această educaţie de bază, în mod tradiţional, copilul era pus în armonie cu „normele sociale” din mediul său, fie el rural sau urban.
Din păcate, acum putem vorbi doar la trecut de această armonie deoarece, din varii motive, în momentul de faţă nu cred că există un procent mai mare de 30 % dintre copii (mă tem că sunt optimist…), care să mai primească de acasă această educaţie minimală, dar esenţială. Astfel, acum avem prilejul să vedem persoane publice, în posturi de răspundere, care nu cunosc regulile elementare de politeţe, nu ştiu să se poarte în societate, nu ştiu să mănânce, nu ştiu să se îmbrace adecvat situaţiei, care fac gafe diplomatice cu posibile consecinţe grave (ca să dau un singur exemplu, am asistat o dată la deschiderea unei expoziţii internaţionale, care trebuia făcută de primarul general de atunci al capitalei, D. Ciorbea. Erau prezenţi 6 ambasadori: ai Franţei, Canadei, Germaniei, ş.a.. Numai D. Ciorbea era absent. Când a putut fi contactat, în fine, organizatorii au aflat că D.Ciorbea era … pe groapa de gunoi de la Glina. Desigur, ambasadorii au plecat, iar expoziţia a fost deschisă cu două ore întârziere…).
Cred că nu mai trebuie argumentată în continuare situaţia gravă în care se află tineretul în momentul de faţă: ajunge să mergem pe stradă şi auzim chiar și fără voie, discuţiile purtate cu voce ridicată în cadrul grupurilor de tineri (indiferent, băieţi şi/sau fete) şi să privim comportamentul lor. Uneori, o echipă selectă de „birjari” nu ar putea avea o performanţă lingvistică mai meritorie…
Problema esenţială a educaţiei instituţionalizate din România nu este legată de cantitatea de cunoştinţe transmise elevilor (adeseori excesivă), ci de capacitatea de educare şi de formare a unei civilizaţii de bază, singura cale de ridicare a nivelului capitalului social (respectiv de creşterea capacităţii de dezvoltare a societății – R. Puttnam). Actele de vandalism din oraşe, din parcuri, murdăria lăsata în urmă de hoardele de ͈turişti” din zonele de agrement din munţi şi păduri, grupurile sanitare din localurile de alimentaţie publică în care este imposibil să pătrunzi fără un profund sentiment de greaţă, comportamentul vulgar, necivilizat şi agresiv al multor tineri (şi nu numai tineri), necunoaşterea regulilor minime de politeţe, (şi enumerarea, din păcate, poate continua), constituie tot atâtea semnale de alarmă pe care timpul nu ne mai permite să le ignorăm.
Istoric vorbind, una din posibilele cauze ale situației de astăzi, se află în ultimii peste 50 de ani de “sclavagism” modern, când individul nu a avut nici o libertate democratică. In schimb s-a bucurat din plin de “libertatea sclavului”, de libertatea de răspundere! In acest sens, semnificativă este replica finală din filmul “Horea” (de acum mulţi ani), în care Horea îi spune fiului său: “nu sclavia este insuportabilă, ci faptul că, după un timp, te obişnuieşti cu ea”… (citat aproximativ). Şi, după ce timp de o jumătate de secol ne-am obişnuit cu sclavia, degeaba ni se oferă libertăţi democratice, libertăţi de lux, precum libertatea de gândire, de exprimare, de asociere, de acţiune, etc. Pentru cineva care nu gândeşte (vezi sloganul: “noi muncim, noi nu gândim”), nu are nimic de spus, nu are pentru ce şi cu cine se asocia, şi mai ales, nu vrea să aibă inițiative și să își asume răspunderi, degeaba i se oferă aceste „libertăţi de lux”. Mai ales dacă în schimb, el trebuie să renunţe la singura libertate de care are nevoie cu adevărat şi cu care s-a obişnuit atât încât i-a devenit a doua natură: libertatea de răspundere!
Acesta este un fenomen, sperăm trecător, apărut (cel puţin în parte) ca urmare a migrării forţate a populaţiei de la sat la oraş, în urma căreia s-a creat o importantă pătură de dezrădăcinaţi, de oameni care, părăsind forţat satul, au pierdut civilizaţia rurală (de foarte mare valoare etică şi morală) dar, “paraşutaţi” fiind în cartierele de blocuri ale marilor oraşe, nu au avut nicicând posibilitatea de a dobândi civilizaţia urbană. Aceştia cetăţeni “de rangul doi” au încetat de a mai fi producători responsabili (cum au fost la sate), devenind consumatori lipsiţi de răspunderi individuale cărora trebuie ͈să li se dea” un loc de muncă, salariu, locuinţă, servicii urbane, cu singura obligaţie de a fi obedienți. La fenomenul de “deresponsabilizare” în masă, a contribuit şi concentrarea, aglomerarea unui număr imens de persoane în ghetourile mizeriei, în acele cartiere muncitoreşti formate din blocuri cu “confort redus”, care au devenit concentratoare de incultură, de delincvenţă, de agresivitate, de murdărie fizică şi morală. (Franţa, inventatoarea cartierelor de blocuri kilometrice, acum regretă construirea de adevărate ghetouri, sursă de conflicte, de nesupunere și de acțiuni antirepublicane). Proasta educaţie este – în final – efectul (și) a peste cincizeci de ani de pseudo-egalitarism, de comunitate a proprietăţii, de deresponsabilizare colectivă. Iar părinții prea ocupați cu serviciul si cu statul la coadă, nu au mai avut timpul și nici capacitatea să transfere copiilor lor cei “șapte ani de acasă”, pe care, eventual, ei l-au avut.
În aceste condiţii, dacă familia a abdicat de la rolul esenţial de educator şi nu mai poate asigura „fundaţia” socială a copilului, e nevoie ca şcoala să preia acest rol, deoarece la o problemă globală este necesară o soluţie globală. Ţinând cont de faptul că, din păcate, uneori nici profesorii nu stăpânesc suficient acest domeniu, ar fi necesar să se conceapă de urgenţă manualele respective şi să se introducă „EDUCAŢIA” ca materie obligatorie de studiu, în toate clasele, de la grădiniţă până la liceu. Manualele trebuie (sau poate că „ar trebui” ?) elaborate pornind de la regulile politeţii elementare, ale bunei creşteri, respectului, eticii, ecologiei (sociale şi nu numai), mergând până la modul de a se îmbrăca adecvat diferitelor situaţii, la regulile de comportament în diverse situații, etc.
Desigur, propunerea de mai sus nu constituie un panaceu şi nu va rezolva imediat problema lipsei de educaţie a tineretului. Insă ar putea fi o parte importantă din soluţie şi doar aşa putem avea speranţa ca, peste câţiva ani, un copil să îl tragă de mânecă pe tatăl său când acesta aruncă o hârtie pe stradă şi să îi atragă atenţia că „ei au învăţat la şcoală că gunoaiele se aruncă numai în coşul de gunoi”…
Alternativă la propunerea aceasta nu cunosc (doar măsuri complementare) şi cu cât mai târziu începem să acţionăm pentru a umple această lacună, cu atât mai mult va întârzia efectul pozitiv al acestei măsuri.
Şi mă tem că „mai târziu”, va fi prea târziu…
Adaugă un comentariu