AFnews
A fost nevoie de multe secole până când Europa a căpătat înfățișarea sa de astăzi. S-au purtat lupte crâncene între națiuni, între state, între religii, cu sacrificii umane de zeci de milioane de oameni până când, în fine, spre mijlocul secolului al XX-lea, Europa s-a liniștit și a ajuns la concluzia că este mai bine să se unească și să colaboreze pentru crearea unui spațiu al păcii, al dezvoltării și al libertăților individuale și colective.
Istoric vorbind, în tot timpul Evului Mediu, apoi al Epocii Moderne și contemporane, au existat conflicte quasi-permanente pentru putere, dominație și teritorii, între statele naționale. Dacă, până prin secolul al XVIII-lea, ideea însăși de „națiune” nu era conturată precis iar statele „importau” domnitori și regi de orice nație ar fi fost ei, cu condiția să fie „os domnesc” (vezi cazul Regelui George I de Hanovra al Angliei, chemat din Germania în 1715, sau al Ungariei, în care românul Iancu de Hunedoara a devenit regent, fiul său fiind ales chiar rege, sau chiar Carol I, rege al României), începând cu secolele al XVIII-lea- al XIX-lea, statele au început să devină „naționale” și, adeseori, naționaliste. În paralel cu această nouă orientare a țărilor europene, a apărut și s-a răspândit și ideea, (oarecum opusă acesteia), de „Uniune a Europei”. Încă din secolul al XIX-lea, au fost voci puternice precum cea a lui Victor Hugo, care doreau o „federalizare” a statelor europene, un fel de „Statele Unite ale Europei”. Astfel, la 21 august 1849, la Congresul internațional de pace de la Paris, în discursul pe care l-a ținut cu acest prilej, Victor Hugo a folosit expresia „Statele Unite ale Europei” (inspirat de Statele Unite ale Americii și, poate, și de scrierile lui Toqueville despre acestea), care a devenit chiar titlul unei reviste scoase în 1867 (în timpul celui de al Doilea Imperiu, sub Napoleon al III-lea). 
Pe atunci, Victor Hugo scria: „Va veni o zi în care războiul va părea tot atât de absurd și imposibil între Paris și Londra, între Petersburg și Berlin, între Viena și Torino, precum ar fi imposibil între Boston și Philadelphia. Va veni o zi în care voi, Franța, voi, Rusia, voi, Italia, voi, Germania, voi toți, națiuni ale continentului, fără a vă pierde calitățile distincte și glorioasa voastră individualitate, vă veți topi strâns într-o unitate superioară și veți constitui fraternitatea europeană. […]. Nu vor mai fi granițe, vămi și taxe; liberul schimb, fluxul și refluxul gigantic de bani și mărfuri, industria și comerțul multiplicate de 20 de ori ! […]. O monedă continentală, cu o dublă bază, metalică și fiduciară, care se sprijină pe capitalul întregii Europe și având drept motor activitatea liberă a două sute de milioane de oameni, această monedă, unică, ar înlocui și ar absorbi toate varietățile absurde de monede de astăzi, efigii de prinți, figuri de mizerie”. Idei liberale, idei novatoare, reluate peste un secol. După cum constatăm din acest fragment, Victor Hugo a subliniat dublul aspect, contradictoriu (fără să propună însă o soluție), al statelor care urmau să devină membre ale acestei Uniuni: pe de o parte urmau să se integreze în Europa unită, sub același drapel, cu o monedă unică, o politică comercială și financiară comune, iar pe de altă parte urma ca fiecare stat să își mențină „calitățile distincte și glorioasa […] individualitate”.
La scurtă vreme după lansarea generoasei idei de pace continentală, Europa a fost a „n”-a oară supusă unei avalanșe de conflicte tot mai sângeroase : războiul Crimeii (1853 – 1856. Rusia contra Franța, Regatul Unit, Imperiul otoman și regatul Sardiniei), războiul franco – austriac (1859, în care armata franco-piemonteză a luptat împotriva Austriei și, în final, a obținut alipirea Lombardiei la Regatul Sardinei, constituind baza Regatului italian), războiul franco-prusac (1870), războiul ruso-turc din 1877-1878 (Turcia contra Rusia, Romania, Serbia și Montenegro), războaiele Balcanice (1912 – 1914 dintre România, Bulgaria, Serbia, Grecia și Montenegro), urmate la scurtă vreme de primul război mondial, apoi de cel de al doilea război mondial, adevărate explozii ale naționalismelor, dar și ale rasismului, intoleranței, inumanului, încălcării tuturor principiilor umaniste și convențiilor internaționale, cu un număr tot mai mare de victime militare și civile.
Deși ideea Federației Europene a fost relansată după primul război mondial de către 
Woodrow Wilson, președintele SUA (1913-1921), care dorea să creeze un nou sistem internațional în locul celui tradițional european (considerat instrument al egoismelor marilor puteri europene și factor esențial în declanșarea conflictului din 1914), statele-naționale dominante (în special Franța și Marea Britanie) și-au impus condițiile de umilire și de anihilare economică și militară a Germaniei, ceea ce a dus, implacabil, spre declanșarea celui de al doilea conflict mondial.
Abia în 1950, Robert Schumann, ministru al Afacerilor Externe al Franței, a declarat într-o conferință de presă, necesitatea de a se pune în comun producția de cărbune și de oțel ale Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise și către alte state europene. Acest prim pas a fost urmat de alții, cum ar fi crearea „Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului” (Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Franța și Germania). In 1957 se semnează două noi tratate, privind constituirea Comunității Economice Europene (piața comună europeană) și Euratom. Acest embrion european a evoluat pas cu pas, iar în 1992 a fost semnat tratatul de la Maastricht care a creat, în fine, Uniunea Europeană!
În momentul constituirii ei, s-a propus conceperea unei constituții europene. Atunci Papa Ioan Paul al II-lea a propus (29 iunie 2003 „Ecclesia in Europa”) ca în preambulul Constituției să fie menționată moștenirea iudeo-creștină a continentului. Propunerea a fost sprijinită de Italia, Spania, Polonia, Germania, Danemarca și Olanda, dar a fost respinsă de statele laice sub conducerea Franței, state care susțineau că religia ține de sfera privată și nu trebuie să apară în domeniul politic sau instituțional. În momentul supunerii la vot prin referendum, Constituția europeană a fost respinsă de mai multe state.
Cu timpul, Uniunea a crescut, atrăgând în sânul ei tot mai multe state, astfel încât de la primele 6 state care au format CECO în 1950, s-a ajuns la 28, la finele lui 2015. Cu aceasta însă, nu s-a rezolvat nici acum dilema privind soluția optimă:
– Uniunea să fie o uniune de state naționale suverane, sau
– să devină o federație supra-națională, cu delegări importante de suveranitate către ˵guvernul federal”.
În prezent, Uniunea oscilează între aceste două tendințe: de state „naționale” (naționaliste?) care țin excesiv la suveranitatea și independența lor, ca Polonia, Ungaria, Slovacia și state care militează pentru delegarea de atribuții către Comisia Europeană, ca guvern central al „Federației”. Astăzi, situația este confuză, iar Consiliul European nu este capabil să decidă în ce direcție se va îndrepta. Acest aspect împiedică emergența unei poziții comune în multe probleme interne, dar mai ales internaționale cu care Europa este confruntată (în primul rând chestiunea valului actual de migrație).
De foarte multă vreme, Europa a fost un teritoriu al migrațiilor și al imigrației. Dat fiind nivelul înalt de trai din Europa (occidentală), ea a acționat ca un magnet asupra populațiilor sărace din Estul Europei și din restul lumii, în special din Asia și Africa. Această atracție a fost încurajată, în anii 1950- ̀60 de către politica de repopulare și de dezvoltare industrială a Franței, Germaniei și Marii Britanii. În perioada imediat următoare războiului mondial, a apărut o nevoie imensă de locuințe, de bunuri de consum, perioada denumită în Franța a „celor 30 de ani glorioși” (les trente glorieuses).
În opoziție cu politica economică japoneză, Europa a ales să importe forță de muncă ieftină, care să acopere nevoile industriei. Însă, pentru ca acești muncitori, în marea lor majoritate slab sau de loc calificați, să poată produce eficient, industriașii au fost obligați să păstreze mijloace de producție simple, la nivelul forței de muncă. În același timp Japonia a ales să își trimită propriii muncitori la universități și să facă din ei ingineri, inaugurând astfel era automatizării și robotizării în industrie. Ca urmare a acestei decizii eronate, Europa a rămas, din punct de vedere tehnic și industrial, în urma Japoniei și a USA, întârziere pe care a reușit să o recupereze doar în ultimele două decenii. Însă a rămas cu un număr imens de imigranți non-europeni, majoritatea lor fiind de religie musulmană. Aceștia au venit în anii ‘50-‘60 ca „muncitori-oaspeți” care, după încheierea contractelor lor de muncă, ar fi trebuit să plece înapoi. , în anul 1976, Președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing a emis un decret prin care acești „oaspeți temporari”, primeau dreptul de a rămâne permanent, ba chiar să își aducă și familiile. Astfel, familiile nord-africane sau turcești fiind foarte numeroase, au sosit pe continent sute de mii de noi imigranți. De asemenea, întrucât numărul de copii al familiilor de imigranți fiind mult mai mare decât cel tradițional din țările europene, în anii următori, comunitatea imigranților a crescut foarte mult numeric.
Europa care a luptat timp de o mie de ani împotriva invaziilor musulmane atât în Estul cât și în Vestul ei, acum s-a supus de bunăvoie acestei „invazii” pașnice și industrioase. Franța, cea fidelă tradițiilor revoluționare, egalitariste și comunizante, a cazat valul de imigranți în cartiere de blocuri (de la care comunismul a luat modelul) în care a creat adevărate ghetouri comunitare, suburbii (sub-orașe) de indivizi grupați după religie și origine (cartiere întregi de algerieni, marocani, tunisieni, africani, etc.). Un fenomen oarecum similar, deși ceva mai atenuat, s-a produs și în Germania și în celelalte state vest-europene. În momentul în care comunitățile alogene (fără conotație peiorativă, doar altele decât populația indigenă) a ajuns la un procent suficient de mare pentru a conta electoral, acestea au început a solicita și adeseori chiar impune anumite condiții specifice regulilor lor religioase, foarte diferite de standardele locale. Europa a început să devină „multi-culturală”. Despre acest „multiculturalism” s-a vorbit mult și multe speranțe au fost legate de el. Începând cu 2015, Mare Britanie, apoi Germania și, nu în ultimul rând, Franța, au declarat oficial că multiculturalismul este un eșec.
În condițiile conflictelor ivite ca urmare a „primăverilor arabe” și, în special, al celui din Siria și Irak, de pe la mijlocul anului 2015, Europa a fost supusă unui nou val de refugiați din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord (Irak, Siria, Libia, Afganistan, Pakistan, Somalia, Sudan, etc.). „Tsunami-ul” declanșat de oamenii care încercau să își salveze viața a folosit multora, din țări vecine lor, care căutau o viață mai ușoară (migranții economici) și chiar și unora care încercau să exporte “Jihadul” (războiul sfânt) și să lupte împotriva „kufarilor” (necredincioșilor) din Europa. Astfel continentul a fost confruntat cu val nemaiîntâlnit de migranți (peste 1,2 milioane numai în 2015). În această încercare la care a fost supusă Uniunea, s-a văzut cel mai clar efectul lipsei unei poziții comune, clare, a statelor Uniunii, fiecare țară luând măsuri individuale și egoiste de blocare a fluxului de refugiați, de construire de garduri la granițe, de renunțare (temporară) la libera circulație a mărfurilor și persoanelor (Schengen).
În fine, pe lângă imensa problemă logistică de găzduire, hrănire, căutarea de locuri de muncă pentru noii imigranți (și a costurilor aferente lor), este pusă sub semnul întrebării însăși păstrarea identității europene. În fața valului de imigrație musulmană, în scurtă vreme se va pune problema renunțării la multe dintre tradițiile, cutumele specifice Europei, la camuflarea unor evenimente istorice sau sărbători tradiționale care ar putea jigni sensibilitățile noilor europeni.
În mod paradoxal, primele generații de imigranți nu doreau decât să se integreze în societatea europeană, să fie chiar asimilate pentru a putea să se simtă acasă în noua lor patrie. Abia a doua și a treia generație născută în Europa și-a pus din nou, în mod radical, problema identitară. Ei nu puteau (sau refuzau) să se identifice cu civilizația europeană, cu tradițiile, cu istoria ei (adeseori în conflict cu valorile islamice) astfel că au reînceput să poarte hainele tradiționale din țările lor de origine africană, să respecte riguros regulile religiei musulmane, să solicite și să impună respectarea tradițiilor lor de către societatea în care ar fi trebuit să se integreze.
Oamenii politici, grijulii cu „corectitudinea politică”, au încetat să mai vorbească de „asimilarea” imigranților, trecând la „integrarea” lor, iar mai nou vorbind despre „incluziunea” acestora, „tale-quale” în societățile gazdă. Din păcate, indiferent de cuvântul utilizat, se pare că este foarte greu de realizat co-existența paralelă pașnică, în bună înțelegere și colaborare a celor două civilizații (iudeo-creștină și musulmană) în cadrul unei singure și aceleași societăți. (De menționat că în anul 2015 Japonia a acceptat primirea a 29 de imigranți, 99% din cereri fiind refuzate iar solicitanții neacceptați fiind returnați în țările lor de origine).
În fața crizei identitare și de imigrație, în multe dintre țările Uniunii Europene apare o poziție eurosceptică tot mai răspândită iar Marea Britanie s-a retras la 31 ianuarie 2020 din Uniunea Europeană.
Din păcate, mulți cetățeni europeni nu înțeleg că fiecare stat în parte va fi mult prea slab să facă față noilor provocări. Izolarea lor nu va face decât să apară din nou acuzații reciproce, tensiuni intra-europene și să se exacerbeze din nou tendințele naționaliste mocnite, ascunse de o vreme dar niciodată stinse. Singura ieșire onorabilă din aceste momente dificile ar putea fi doar prin unirea Europei, căutarea și găsirea rapidă a unei soluții comune și realiste, care să renunțe la viziunile angelice ale unui multi-culturalism neacceptat, în primul rând, de către reprezentanții unor religii musulmane tot mai radicalizate.
Dar aceasta este problema zilei de mâine, care se va pune după gestionarea cvadruplei crize actuale: economice, politice, demografice și identitare.
Foto: Wikipedia
Adaugă un comentariu