Octavian Dumitru Unc: mare chirurg, Profesor, Om.
Autor a peste 20 000 de operații cu nenumărate vieți salvate și redate familiilor, a plecat pe o Cale luminată, la numai 63 de ani, lăsându-ne un mare gol în suflet. Un om de o vastă cultură și de o rară sensibilitate, care ne-a dăruit florilegiul versurilor sale alese, într-un volum final, în limba engleză în 2020. Am fost alături de el în această ultimă aventură poetică împreună cu Editura Universul Academic și cu prietenul Ion Belu. Nu voi uita cafeaua de pe terasa de pe malul Dâmboviței din martie, cu o zi înainte de a se anunța urgia. Era un iremediabil optimist, un luptător cu un aer blând și bun care te învăluia, protector.
Excepțional mentor a peste 4.000 de studenți și rezidenți la Facultatea de Medicină din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța, care au ajuns medici în țară și pe toate meridianele și paralelele lumii, Profesorul Unc a deschis prima clinică privată de chirurgie din Dobrogea, în urmă cu 14 ani. Timp de trei ani și jumătate a fost șeful clinicii de chirurgie din Spitalul Județean Constanța, perioadă când aceasta a fost clasată constant pe primele locuri de performanță. A fost membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și membru în Comitetul Român de Istoria și Filozofia Științei și Tehnicii din cadrul Academiei Române. A realizat importante premiere chirurgicale constănțene personale în Spitalul Clinic Judeţean Constanţa.
Din anul 2018 era membru al Uniunii Scriitorilor din România. A semnat mai multe volume de versuri (Cântecele Dobrogei, 2018, Elegii euxine, 2017, Reverii, 2016, Prea dor de mamă, 2015, Versuri pictate, 2001, toate la editura EX PONTO) iar în 2020 a alcătuit un florilegiu de versuri alese, tălmăcite în engleză de Vanesa Magherușan, apărut la Editura UNIVERSUL ACADEMIC din București, intitulat The Most Beautiful Poems.
Redăm aici câteva reflecții lirice de o cutremurătoare luciditate, urmate de câteva nestemate dedicate Dobrogei lui iubite. Și, încă o dată, Cale Luminată, domǹ Profesor. Rămâi în sufletele noastre, fără de moarte, așa cum te-am cunoscut, dragă prietene de neuitat!
DACĂ MÂINE
Dacă mâine nu voi mai fi/ pentru că am dispărut grăbit dintre voi, / fără să spun ceva, / să știți că aș mai fi avut câteva / de făcut și de împlinit / și că nu am plecat nici bucuros, / nici cu voia mea, / și fără un consimțământ informat!
Să căutați pe al doilea raft / din stânga, în bibliotecă, / unde am ținut o viață, cărțile mele, / și unde veți găsi / cam tot ce am scris deși, / știu că acum nu mai are / nici o importanță, / dar poate cineva va răsfoi aceste pagini / și mă va întâlni.
(…)
Aceste rânduri / sunt chiar câteva din / ceea ce aș fi dorit să știți/ dacă mâine,/ nu voi mai fi…/
ALBASTRU DE DOBROGEA
Când argonauții au coborât/pe plajele tomitane/în sunetul harpelor elade,/au aruncat spre podeaua zeilor /cu albastru de Dobrogea/și abia apoi au desenat soarele/și văzduhul./
Când țărmurile s-au îmbrăcat/cu toga albă romană,/peste nemărginirea unduirilor /înspumate,/la vama despărțirii de ceruri,/albastrul de Dobrogea/a înlocuit negrul euxin./
NU-MI MAI ESTE FRICĂ
Astăzi, nu mă mai tem,/nu-mi mai este frică/de noapte și de moarte,/de cutremure și tăcere,/de hiene sau de himere,/de îngeri sau de demoni,/de alfa și omega…
(Irina Airinei)
Adaugă un comentariu