AFnews1. DE UNDE PORNIM ….
Ne aflăm în Anno Domini 2020 după calendarul Gregorian, respectiv în anul 5780 „de la facerea lumii”. In acest răstimp, Europa a fost populată cu hominizi Neanderthalieni, Cro-Magnon și Sapiens, apoi s-au format triburi, clanuri, populații. Cu timpul, ele s-au stabilit în anumite teritorii mai mult sau mai puțin stabile, au format primele „regate” și imperii aflate în concurență unele cu altele.
Cu circa două milenii înainte de nașterea lui Isus, iudaismul a dat naștere primei religii monoteiste, apoi din aceasta s-a născut creștinismul.
În primele secole înainte de era noastră, Imperiul Roman a cucerit practic întregul continent, impunând standardele unei civilizații sincretice, care combina elementele grecești cu cele romane. Odată cu împăratul Constantin, apoi Teodosie, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar noile criterii etice, estetice și filozofice (într-un cuvânt – civilizaționale) au fost răspândite pe întreg teritoriul Imperiului care (cel puțin pe continentul european), coincidea cu actuala Uniune Europeană. Însă, spre deosebire de aceasta din urmă, Imperiul Roman avea marele avantaj al unei politici, a unei limbi, a unei monede și a unei legislații (inclusiv fiscale) comune.
După prăbușirea Imperiului Roman, odată cu invaziile barbare, Europa a fost supusă presiunii popoarelor migratoare care au avut nevoie de peste 500 de ani ca să se așeze și să formeze națiunile de azi. Secolele următoare au fost vremuri de lupte nesfârșite, de războaie sângeroase și de efort pentru a reconstrui de fiecare dată țările peste care trecuse tăvălugul războaielor. In fine, după cel de al doilea război mondial, statele europene au înțeles că soluția unei vieți mai bune nu stă în lupta permanentă și în succesiunea ciclurilor de război/revanșă, ci în pace și colaborare (din păcate, acest principiu nu este aplicat în mod consecvent nici măcar între statele europene și cu atât mai puțin în restul lumii. Vezi situația din Ucraina, Armenia vs. Azerbaidjan, conflictele naționaliste și religioase din Irlanda, etc.).
UNDE NE AFLĂM …
Economie politică … sau politică economică ?
In ultimii ani, Europa a fost supusă unei adevărate „invazii” migraționiste, nemaiîntâlnite de peste un mileniu. Aceasta s-a suprapus peste o criză economică prelungită, declanșând și alte crize în toate statele europene. Acum, în primii ani ai mileniului III, Europa traversează o cvadruplă criză: economică, politică, demografică și identitară. (Mai sunt și alte crize, dar care sunt consecințe ale acestora principale : criza securitară, criza socială, criza sanitară, etc.). De răspunsul pe care îl va da acestor crize, va depinde supraviețuirea Europei ca Uniune sau, din contră, dispariția și fărâmițarea ei în state naționaliste concurente, unele dintre ele riscând să primească o nouă identitate civilizațională/culturală, încă nedefinită astăzi.
Primele două crize fiind de natură economică, respectiv politică, nu implică doar Europa, ci problemele lor se regăsesc practic în întreaga lume Occidentala. In schimb, ultimele două crize, demografică și mai ales identitară, sunt specifice Europei, ca atare ele trebuie să fie analizate separat.
Criza economică
Criza economică actuală s-a declanșat în principal ca urmare a efectelor perverse ale dereglementării financiare din anii ‘80 (epoca Thatcher – Reagan) care, prin ruperea activităților bancare și financiare de realitatea economică concretă și inventarea unor produse bancare toxice, a declanșat (în S.U.A.) criza „subprimelor”. Aceasta a acționat ca o avalanșă, răspândindu-se în întreaga lume și a dus la faliment nu atât băncile implicate (care, în conformitate cu principiul „Too big to fail”, adică „prea mari să piară”, au fost salvate prin injecție de bani publici), cât subscriptorii particulari, persoane din clasa mijlocie. Paradoxal, băncile au ieșit adeseori îmbogățite din această criză, în timp ce statele și persoanele private au ieșit sărăcite. Mulțumită rezervelor sale, flexibilității tramei sale economice, Europa este ceva mai bine situată în criza economică cu caracter mondial. Efectele ei s-au manifestat cu oarecare clemență pe continentul nostru, fără consecințe tragice ca pe continentul african sau pe subcontinentul indian. Doar statele din Sudul Europei, precum Grecia, Portugalia, Spania sau Italia, au avut mai mult de suferit ca urmare a unei politici fiscale laxiste și perpetuarea unor deficite bugetare tot mai mari. Astfel, acestea au acumulat datorii imense (unele cu mult peste 100% din PIB), tot mai greu de achitat, ceea ce s-a adăugat la efectele comune ale crizei.
Iar la începutul anului acesta, a venit acest „ceva”, nici materie vie și nici materie moartă, SARSCOV-2, care a dat peste cap întreaga lume. Nu discutăm aici și acum care abordare a crizei COVID este optimă ; cert este doar că economia Europei a dat înapoi cu 5 pana la 12 ani (in funcție de opinia diverșilor economiști).
Criza politică
Criza politică europeană a apărut ca urmare a unei sume întregi de „pierderi„ și se manifestă prin pierderea încrederii populației în partidele politice clasice și în politicienii care nu o mai reprezintă. In toate statele Uniunii, politicienii au pierdut prestigiul de care se bucurau în secolul trecut, iar populația și-a pierdut încrederea în capacitatea lor de a acționa în interesul general. Partidele clasice au pierdut capacitatea de a acționa în numele unei ideologii coerente, cu măsuri diferențiate în funcție de orientarea lor. Odată cu prăbușirea comunismului ca sistem economic și a falimentului său ca ideologie, stânga clasică și-a pierdut atuurile, a pierdut o mare parte din atracția pe care a exercitat-o timp de peste 150 de ani.
Acest fenomen se simte pe întregul continent, însă cel mai acut în țările recent eliberate de sub tutela sovietică, țări în care corupția este endemică, lăcomia clasei politice ajunsă la putere fiind proporțională cu durata dictaturii comuniste, iar incompetența fiind caracteristica de bază a întregii clase politice. In România, de exemplu, parlamentarii sunt preocupați aproape în exclusivitate să își voteze tot felul de avantaje : scutiri, pensii speciale, ei reprezentând aproape exclusiv doar propriile lor interese. Din peisajul politic românesc lipsesc în totalitate ideile și doctrinele politice, ideologiile, fie ele de stânga sau de dreapta. Incultura politică (și nu doar cea politică) a „reprezentanților” noștri dă frisoane oricui caută să descifreze peisajul politic românesc.
Site-ul german al „Deutsche Welle” comentează în data de 13 mai 2016 astfel: „Prăbușirea imperiului sovietic și globalizarea au pus la podea ce mai rămăsese viu din substanța stângii. Or, căutând să se extragă din acest declin și să se reinventeze, socialismul s-a încapsulat într-un elitism stângist sui generis și a îmbrățișat cauze minore, ori contraproductive, pierzând încetul cu încetul contactul cu realitatea și cu grijile veritabile ale națiunilor apusene. Concomitent, doctrinarii stângii au meșterit, cu ajutorul relativismului și corectitudinii politice, la compensarea propriei mizerii prin amplificarea și consolidarea unei noi mitologii socialiste. E una care derapează lesne în extremism, antiamericanism și antisionism, de fapt în antisemitism, după cum s-a văzut în rândul laburiștilor britanici ai lui Jeremy Corbyn.” (http://www.dw.com/ro/tango-cu-miturile-st%C3%A2ngii-%C5%9Fi-revolu%C5%A3ia-populist%C4%83/a-19256081?maca=rum-CB_rom_Adevarul_International_section-10085-html-cb).
Dreapta clasică a fost obligată de „corectitudinea politică” (devenită o adevărată dictatură intelectuală) să-și „îndulcească” pozițiile protecționiste și identitare, în timp ce stânga a fost obligată să aplice politici economice liberale, în numele „real-politik”-ului. In acest fel partidele de stânga și de dreapta s-au apropiat unul de altul, diferențele dintre ele scăzând simțitor, ele riscând astfel să își piardă identitatea. In ultima vreme, ele aplică măsuri pragmatice (real-politice), fără să mai țină cont de ideologie, iar alegătorii tradiționali de stânga și de dreapta caută alte formațiuni politice, mai apropiate de ideile lor. Și, din păcate, aceste formațiuni sunt tocmai cele extremiste de stânga și de dreapta.
În condițiile unei concurențe economice acerbe și ridicarea unor state precum China, Rusia, India, etc., precum și al unui asediu fără precedent al Islamului împotriva creștinismului (vezi acțiunea de anihilare fizică a comunităților creștine din Orient, actele de terorism perpetrate in Europa, războaiele purtate de Al Qaeda și de organizația Stat Islamic, poziția Turciei în raport cu Europa, etc.), statele izolate, singure, sunt incapabile să facă față acestor amenințări, doar aliate în cadrul Uniunii având puterea de a lupta atât pe plan economic, cât și pe plan social, politic și militar împotriva factorilor de agresiune. In confruntarea dintre tendințele unioniste și cele naționaliste ale țărilor componente, unele state membre ale Uniunii tind să se retragă în sine, să își întărească pretențiile suveraniste, să își reconstituie frontierele cu vecinii imediați – uneori chiar și cu ajutorul unor garduri din sârmă ghimpată – cum nu existau nici măcar pe vremea comunismului.
În acest moment, statele europene se află în fața unei dileme esențiale: se vor îndrepta spre o politică europeană, de centralizare la nivel unional a deciziilor esențiale (politice, economice, fiscale, militare ori demografice), sau vor aplica o politică de izolare, de repliere naționalistă și care va duce, în scurt timp, la dispariția Uniunii Europene și la întoarcerea continentului la o situație apropiată de cea de la începutul secolului XX, cu tensiunile inerente între state și cu vechile probleme teritoriale ?
2. Soarta civilizației europene …
Criza demografică
Criza demografică a fost provocată de creșterea speranței de viață și de scăderea natalității în statele europene. Aceste două fenomene cumulate au dus la schimbarea radicală a proporției dintre tineri și vârstnici, în favoarea acestora din urmă. Ca urmare, a crescut numărul pensionarilor precum și cel al persoanelor vârstnice dependente, întreținute în diferite cămine sau în familie. Scăzând natalitatea, scade și populația. In anii comunismului, România se apropia de 25 milioane de locuitori, Ceaușescu planificând ca în jurul anului 2020, să ajungem la 30 de milioane de cetățeni. In schimb, astăzi mai sunt circa 20 de milioane de cetățeni români (din care în jur de 3 milioane sunt expatriați). Și în restul țărilor europene, populația scade ca număr, iar raportul dintre persoanele în vârstă și cele tinere crește rapid. Ca urmare a acestui fenomen, în unele state precum Germania, a apărut tentația unui „import de forță de muncă”.
În anii 60, după cel de al doilea război mondial, statele europene au început să depășească faza de reconstrucție și au intrat în faza de dezvoltare accelerată. In Franța, această perioadă este numită „a celor treizeci (de ani) glorioși”. Pentru a asigura forța de muncă necesară industriei în dezvoltare accelerată, s-a făcut apel la fostele colonii și au fost aduși așa-numiții „muncitori oaspeți”. Care, după o perioadă de câțiva ani, erau programați să se întoarcă în țările de origine. Însă în anul 1974, Președintele Valéry Giscard d’Estaing a permis imigrația familiilor acestor „oaspeți” și le-a acordat tuturor cetățenia.
În Germania sursa forței de muncă suplimentare a fost Turcia, de unde au venit „Gastarbeiter”-ii care s-au stabilit și ei definitiv pe teritoriul European, integrându-se (mai mult sau mai puțin) în societatea germană. Dacă prima generație de imigranți s-a integrat bine în societățile gazdă, apreciind creșterea puternică a nivelului lor de trai, următoarele generații nu au mai reușit aceasta. Mașinăria integrării s-a gripat ….
Criza identitară
Fundamentul civilizației europene se află în Biblie, mai precis în Vechiul Testament. Civilizația europeană (de sorginte iudeo-creștină) s-a format prin depunerea de straturi succesive pornite de la „Big-Bang”-ul revelației Abrahamice, având ca „fundație” Vechiul Testament, peste care s-au suprapus „straturile” civilizației grecești, romane, apoi succesiv aporturile tuturor celorlalte popoare și neamuri care s-au așezat în Europa. Astăzi, având o bază civilizațională comună, cu criterii morale, juridice, educaționale și estetice comune, fiecare națiune formată în timp are, pe lângă caracteristicile de bază comune tuturor națiunilor europene, și caracteristici proprii, definitorii, care o deosebesc de celelalte națiuni și îi definesc identitatea. De fapt, identitatea este cuvântul care deranjează, cuvântul care doare. In momentul în care Nicolas Sarkozy, pe atunci președinte al Franței, a încercat să lanseze o amplă dezbatere pe tema „identității franceze”, partidele de stânga, ecologiștii, cei cu gândirea „corectă politic”, au iscat un asemenea scandal, încât a fost obligat să renunțe la dezbatere.
Afirmarea și apărarea identității europene este una dintre cele două poziții posibile în raport cu alte civilizații. Adepții acesteia consideră că imigranții, reprezentanții altor civilizații, care trăiesc pe teritoriul european, sunt obligați fie să se asimileze, fie să se integreze. Diferența dintre asimilare si integrare este importantă, însă rezultatul este practic același, întrucât în ambele cazuri civilizația autohtonă este respectată, identitatea europeană rămâne „stăpână” în propriul teritoriu. Dacă prin asimilare se înțelege că imigranții, apoi descendenții lor, vor renunța cu timpul la identitatea lor culturală, preluând cultura locală, apoi topindu-se în masa cetățenilor țării respective, integrarea lor ar fi mai puțin constrângătoare. Ea presupune doar ca respectivele persoane să respecte legile, tradițiile, regulile si cutumele locului, ei putându-și practica liber propria religie, propriile tradiții și obiceiuri, doar în mediul privat, în intimitate. In mediul public, ei trebuie să apară neutru, fără afișarea unor însemne religioase provocatoare sau ostentative.
Identitatea europeană (și în cadrul ei, cea franceză, germană, română, etc.) corespunde unei civilizații, în cazul nostru civilizației europene. Însă „o civilizație este întotdeauna totalitară. Ea suportă greu existența celorlaltora, „oi barbaroi”, cum spun grecii, căci obiceiurile lor și modul în care trăiesc sunt ireconciliabile cu principiile care stau la baza sa. „Omul pământului” nu suportă „nomadul”, nu din cauză că este ceea ce este, ci pentru că el nu respectă granițele câmpului său, ceea ce constituie fundamentul însuși al vieții sale.” (Philippe Beaussant, le „Roi-Soleil se lève aussi”, Editions Gallimard, Folio, 2000, p. 165)
În anul 1958, în plin proces de decolonizare, Generalul de Gaulle, proaspăt ales în fruntea Franței, într-o discuție cu Alain Peyrefitte avertiza : „Este foarte bine să existe Francezi galbeni, Francezi negri, Francezi bruni. Ei arată că Franța este deschisă spre toate rasele și că ea are o vocație universală. Dar cu condiția ca ei să rămână o mică minoritate. Altfel, Franța nu ar mai fi Franța. Noi totuși suntem, înainte de orice, un popor european de rasă albă, de cultură greacă și latină și de religie creștină. Voi credeți că națiunea franceză poate absorbi zece milioane de musulmani care mâine vor fi douăzeci de milioane iar poimâine patruzeci? (…) Satul meu nu s-ar mai numi „Colombey-două-biserici” (Colombey-les-Deux-Eglises), ci „Colombey-două-moschei”. (…) V-ați gândit că Arabii se vor înmulți de cinci ori, apoi de zece ori, în timp ce populația franceză va rămâne aproape staționară?” (https://fr.wikipedia.org/wiki/D%C3%A9colonisation).
Tot de Gaulle a fost cel care spunea în anii ‘60 : „Este evident, atunci când monarhia sau imperiul reuneau Alsacia, Lorena, Franche – Comté, Roussillonul, Savoia, ori Comitatul Nisa cu Franța, rămâneam între albi, între Europeni, între creștini. Dacă veți merge într-un duar (așezare arabă bazată pe înrudirea locuitorilor, n.n.), veți întâlni cel mult un fost sergent de pușcași, care vorbește prost franțuzește. […] S-a spus recent că Algeria este cea mai franceză dintre provinciile Franței ! Mai franceză decât Nisa și Savoia. Este o inepție. Nisa și Savoia sunt populate cu creștini, vorbesc franceza și nu s-au răsculat de cinci ori împotriva Franței. [..] In realitate, în Algeria există o populație de care totul ne separă: originea etnică, religia, modul de viață”. (https://fr.wikipedia.org/wiki/D%C3%A9colonisation)
Mai recent, Jose Maria Aznar, fost prim ministru al Spaniei (1996 – 2004), a scris într-un articol publicat în „The Times” din 17.06.2010 („If Israel goes down, we all go down”) „Occidentul trece printr-o perioadă de confuzie cu privire la forma viitorului lumii. În mare parte, această confuzie este cauzată de un fel de îndoială masochistă asupra identității noastre, de domnia corectitudinii politice, de un multiculturalism care ne îngenunchează în fața altora și de un secularism care – ironia ironiilor! – ne orbește chiar atunci când suntem confruntați cu jihadiști care promovează cea mai fanatică întrupare a credinței lor.” http://www.thetimes.co.uk/tto/opinion/columnists/article2559280.ece
Și mai pesimist, filozoful francez Michel Onfray răspunde : „Civilizația noastră iudeo-creștină este epuizată, a murit. După două mii de ani de existență, ea se complace în nihilism și distrugere, pulsiunea morții și ranchiună. Islamul manifestă ceea ce Nietzsche numea „o mare sănătate” : el dispune de soldați tineri gata să moară pentru el. Care occidental este gata să moară pentru niște valori ale civilizației noastre: supermarketul și vânzarea on-line, consumerismul trivial și narcisismul egotist, hedonismul trivial și trotineta pentru adulți?” (Le Point din 03.02.2016). Conform acestei opinii, civilizația europeană și-a pierdut valorile de bază și nu își mai regăsește identitatea.
Adaugă un comentariu