AFnews
S-a instruit la universități din SUA și Europa, fiind atras de spațiile asiatic, european și Orientul Mijlociu. Timp de aproape trei decenii, a studiat și a fost implicat în acțiunile Washingtonului de schimbare a regimurilor politice în diferite state de pe glob. Nu doar ca analist, ci și contributor direct la formularea unor decizii ale Administrațiilor americane și chiar prin participarea la aplicarea în teren a unora dintre acestea. În timpul Adiministrației Obama, a fost demnitar la Departamentul de Stat (2009-2012), ca asistent al Secretarului de Stat (Hillary Clinton) pentru Europa și Eurasia, iar, între 2012-2015, a coordonat grupul de experți pentru Orientul Mijlociu la Consiliul Securității Naționale, de la Casa Albă.
Dintr-o asemenea postură, Philip H. Gordon a publicat recent volumul Losing the Long Game: False Promise of Regime Change in the Middle East (St. Martin Press, 2020, 368 p.) care a beneficiat de o intensă promovare și a generat largi discuții în comunitățile epistemice de dincolo de Atlantic.
Lucrarea amintită este o împletire ingenioasă între analiza politică, cercetarea istorică și redarea opiniior participantului. Autorul este printre puținii investigatori științifici din SUA care s-a apropiat de subiect cu o metodă analitică riguroasă, urmărindu-l nu doar în contextul actual, ci începând cu perioada președintelui Eisenhower și terminând cu formulele simplist-tranzacționiste ale președintelui Donald Trump. Este o contribuție meritorie care umple un gol de cunoaștere, căci despre acțiunile SUA de schimbare a regimurilor politice în Europa, America Latină etc., după al doilea război mondial, s-a mai scris, dar aria Orientului Mijlociu părea un spațiu cu permanentă prezență pe agenda liderilor americani, având succesiuni aparent interminabile și nepretabile încă analizei istorice. Aplecarea lui Philip H. Gordon asupra temei enunțate vine din specializarea lui predilectă, dar și din faptul că fiind direct implicat a extras câteva concluzii pe care a dorit să le comunice factorului decident american. Iar titlul cărții exprimă lecția majoră pe care ar trebui să o rețină decidenții politicii externe și politicilor internaționale de la Washington, D. C.:demersurile lor pentru schimbarea regimurilor politice din țările Orientului Mijlociu au fost, în durata lungă, cu pierderi pentru Statele Unite ale Americii și pentru regiune.
Prezentând istoria de șapte decenii a intervențiilor SUA pentru schimbarea regimurilor în Orientul Mijlociu, Philip H. Gordon nu se raportează la subiect doar ca istoric-participant sau utilizând doar metoda clasică a analizei istorice, ci ne propune o suită de analize-studii de caz despre intervențiile în Iran(1979), Afganistan(1979-1992 și 2001), Irak(2003), Egipt(2011), Libia(2011), Siria(2011). Precizăm că autorul a fost direct implicat, în timpul Adminstrației Obama, în acțiunile de „stabilizare” din Iran și Afganistan, precum și în gestionarea tranziției din Egipt, Libia și Siria. Așadar, a folosit factualitatea istorică, analiza politică empirică și propria experiență de participant la unele evenimente. Toate acestea într-o articulată expunere care a avut ca suport paradigma realistă pe care o circumscrie însă analizei duratei lungi (metoda istorică) și teoriei deciziei raționale. Ceea ce l-a făcut să constate că astfel de intervenții americane au putut crea percepția succesului pe termen scurt, dar în durată s-au dovedit nu doar iraționale, costisitoare în vieți umane și financiar-economic, dar și perdante din perspectiva scopului principal declarat/urmărit, căci cel mai adesea consecințele acelor acțiuni s-au dovedit a fi contrare obiectivelor preconizate, iar câteodată chiar dezastruoase(în unele cazuri țările în care s-a produs intervenția americană ajungând într-o situație chiar mai rea decât fuseseră înainte). Autorul menționat nu exprimă o critică politică la adresa comportamentului internațional al Statelor Unite și nu îndeamnă la non-intervenționism. Dimpotrivă, el sugerează necesitatea prezenței continui a Americii în arena internațională, dar pledează pentru utilizarea acelor metode care să facă efectivă, pozitivă și de durată acțiunea ei, să restaureze prestigiul și adevăratul spirit american.
Studiile de caz prezentate relevă atât motivațiile cât și metodele intervențiilor SUA pentru schimbarea unor regimuri politice ale statelor din Orientul Mijlociu. Dealtfel, autorul a ținut să le sublinieze și în introducerea la volumul amintit, ceea ce înseamnă că a dorit să atragă atenția asupra lor. Enumerăm și noi câteva din aceste motive: îndiguirea comunismului, competiția și rivalitățile geopolitice, prevenirea accesului și dezvoltării de arme de distrugere în masă, combaterea terorismului, salvarea vieții civililor, promovarea democrației etc. Așadar, de la considerente ideologice, geopolitice și geostrategice până la cele etice sau umanitare, dar în mod sigur nu au lipsit și interese geoeconomice. Trebuie neapărat reținute și metodele folosite de Administrațiile de la Washington, D. C. pentru realizarea unor astfel de intervenții:susținerea unor lovituri militare, oferirea de asistență militară directă sau acoperită unor grupuri opozante, invazie și ocupare, invazie fără ocupare, oferirea de sprijin militar aeropurtat, precum și instrumentele diplomației, retoricii politice sau sancțiunile. După cum înfățișează și autorul, se pare că CIA și Pentagonul, precum și unii „contractanți” selectați de aceștia, au jucat un rol uneori mai important decât Departamentul de Stat. Constatând ineficiența multor astfel de intervenții, Philip H. Gordon își exprimă speranța că viitorii lideri vor fi mai înțelepți decât cei perindați la guvernarea SUA, de la Eisenhower până la Obama și Trump, că vor avea disponibilitatea de a învăța din lecțiile limitelor Americii de a obține schimbări pozitive în regiune și vor avea în vedere riscurile pe care le pot avea intervențiile pentru schimbarea de regimuri atunci când ele nu se întâlnesc cu voința și participarea populațiilor autohtone. Acest mesaj al lucrării lui Philip H. Gordon vine și pe fondul unei aprige dezbateri în America zilelor noastre care solicită ca viitoarea politică externă americană să nu mai fie atât de accentuat „militarizată”, deoarece proclamarea încheierii Războiului Rece s-a făcut chiar de la Washington, D. C. , iar o restructurarea a sistemului internațional ar trebui realizată cu altfel de metode și instrumente.
Cred că este potrivit să amintim faptul că numele lui Philip H. Gordon este prezent și în memoria politică a românilor. M-am hotărât să propun atenției cititorului și această chestiune după ce am vizionat, în 19 noiembrie 2020, discursul d-nei Hillary Clinton, fostă Primă Doamnă, Senator de New York, dinamic Secretar de Stat, în primul mandat al președintelui Obama, și candidat prezidențial în 2016, la deschiderea cursurilor Școlii de Guvernanță Transnațională a Institutului Universitar European de la Florența. Cu acel prilej, d-na Hillary Clinton a mărturisit că are un coșmar din îngrijorarea pentru soarta democrației în Statele Unite ale Americii care, spunea dumneaiei, se dovedește că nu este ireversibilă nici măcar în țara care a făcut un adevărat brand din acest tip de regim politic. Firește, distinsa reprezentantă a liderilor americani actuali avea în vedere și atitudinea președintelui Trump și a susținătorilor acestuia față de recentul proces electoral derulat în SUA(contestarea rezultatului votului, acuzele de fraudă electorală extinsă, refuzul acceptării de către președintele-în-funcție ca președintele-ales Joe Biden să realizeze o tranziție eficientă etc. ). Și atunci am zis că ar merita să ne reamintim episodul din august 2012, cînd dl. Philip H. Gordon, în calitate de adjunct al d-nei Hillary Clinton, la Departamentul de Stat, a afectuat o vizită fulger la București ca să „salveze” democrația din România.
Pe scurt, iată cum s-a derulat acea misiune la București a specialistului Departamentului de Stat în schimbarea de regimuri politice:
Încă înainte de sosirea în capitala României (12 august 2012), țară în care tocmai se desfășurase un referendum prin care președintele statului a fost respins de majoritatea alegătorilor, Departamentul de Stat a dat un comunicat prin care anunța despre vizita la București a d-lui Gordon, pentru “a discuta despre îngrijorarea Statelor Unite în legătură cu ultimele acțiuni guvernamentale care amenință separarea democratică a puterilor în stat și slăbesc independența instituțiilor statului”. În 13 august 2012, trimisul Washingtonului s-a întâlnit cu președintele român(care a contestat rezultatul votului românilor), cu alți demnitari ai statului român, cu unii delegați ai societății civile etc. cărora le-a vorbit despre “principiile democratice împărtășite de comunitatea transatlantică”, arătând că liderii americani erau îngrijorați din cauza „procedurilor de vot” folosite la referendumul care a decis demiterea președintelui țării, de anumite încălcări constituționale, conduită care ar fi pus democrația din România la un „test de credibilitate”. Dl. Gordon a acuzat “voturile frauduloase”(care nu erau și nu au fost dovedite), întocmirea „listelor cu votanți”și sublinia că era pus în pericol „statul de drept” dacă nu se accepta invalidarea referendumului de către Curtea Constituțională și reinstalarea la Palatul Cotroceni a președintelui respins de votul majoritar. Iar la discuția cu președintele-interimar din acea epocă, emisarul Americii a declarat: „Ne pasă de România, ne este prieten și un partener cu care avem un parteneriat strategic. Ne pasă de democrația din România și facem tot ce se poate pentru a susține statul de drept și independența instituțiilor și suntem preocupați de această situație”. După care s-a reântors la Washington, D. C. , având motive să raporteze cu satisfacție că situația de la București s-a rezolvat.
Modul cum acțiunea la București a d-lui Philip H. Gordon, din august 2012, a rămas în memoria colectivă a românilor și consecințele ei în durată medie și lungă urmează să stabilească viitoare cercetări istoriografice obiective. Nu voi vorbi nici despre sensurile limbajului folosit de Departamentul de Stat si misionarul său, căci ar fi nevoie de o analiză distinctă. Țin să arăt doar că, din 1989, SUA au solicitat mereu fostelor state comuniste, în care au fost schimbate(pe cale pașnică sau violentă) regimurile politice impuse după al doilea război mondial de o Putere străină, să-și exprime opțiunile politico-statale prin vot liber și corect. Numai că intervenția realizată de dl Gordon, în 2012, i-a determinat pe mulți cetățeni ai României să se întrebe dacă manifestarea votului lor, după 2004, a fost cinstit evaluată și dacă exprima corect voința electoratului. Căci în caz contrar putea duce la daune grave pentru încrederea cetățenilor români în democrație!
În încheiere aș vrea să reiterez constatarea post-1989 că și românilor le-a păsat foarte mult de America și cred că încă le pasă și astăzi. De aceea, sperăm că dl. Philip H. Gordon va cerceta și modul cum s-au schimbat regimurile comuniste în Europa Central-Răsăriteană, inclusiv în România, desigur investigând și probabile implicări ale acelor state care și-au făcut un titlu de glorie din victoria în Războiul Rece și încetarea sistemului bipolarității de putere în lume. Iar fostului președinte Obama și fostului Secretar de Stat Hillary Clinton eu le-aș spune că sunt încrezător în capacitatea de permanentă regenerare a democrației americane. Și dacă mai au îndoieli, le-aș propune să folosească expertiza d-lui Philip H. Gordon, dimpreună cu experiența rezultatelor pe termen scurt pe care le-a obținut în România, în 2012, precum și cea a personajelor de la București susținute cu acel prilej. Ne întrebăm, totuși, pornind de la concluziile lucrării despre care am relatat și amintitele întâmplări prin care noi înșine am trecut, care au fost motivațiile reale ale acelui demers și ce am putea face ca să nu înregistrăm eșecuri de țară în durata medie și lungă?
Apărut în COTIDIANUL, 29 noiembrie 2020
Adaugă un comentariu