ȘI TOT AȘ VREA
Trec ierni, ca apa Dunării la vale trec.
Privesc cum orizontul meu se schimbă.
Și tot aș vrea, aș vrea eu undeva să plec
Să-mi caut patria și strămoșeasca limbă.
Dar mă oprește urma caldă de părinți.
Cu funia grâului, aici, în scurt mă leagă.
Cu vocea clară plâng la sud niște morminți.
Rămân aici prin cîntece și prin meleaguri.
Rămân român.
PE BRAZDA VIEȚII
„Limba românã – patria mea” Nichita Stănescu
(3) În vis te duc
Te duc în mine, Țară-mamă,
Cu bunul tău, cu fața albă.
Cu neamul tău sunt de o seamă,
În vis te duc. Și trec în grabă
Prin alte state pământene,
Dară-n pământul tău, în tine,
În munții tăi și pe noiene,
Ca un stejar am rădăcine.
În noaptea necazului
Fereastra nestinsă
Adună românii
La vatra păstrată.
Români de departe,
români fără țară,
români fără patrie.
(5) Mama vorbea numai o limbă,
nu știa alta.
Mama plecă,
cu o toamnă, departe.
Ceva supărată
fiindcă nu-și sfârșise
lucrul vieții.
Nu se mai întoarce.
Nu mai deschide ușa.
Prin vis povestește
povești de Păcală,
de nevăzută ursătoare,
de iepuri și păsări.
și leagănă luica,
legată de stele.
Luica vieții,
vieții mele.
Adaugă un comentariu