S-au împlinit în acest februarie capricios 42 de ani de la moartea unui mare român, cărturar și pedagog: Dumitru Mărtinaș. Un om providențial despre care cred cu tărie că dacă nu şi-ar fi făcut datoria faţă de el însuși şi faţă de neamul său, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel.
Dumitru Mărtinaș s-a dovedit a fi un personaj dintre acelea pe care destinul le-a desemnat să fie acolo unde era mai mare nevoie de ele, atunci când era necesar să fie, un om care a format și a salvat conștiințe şi suflete pentru că a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru felul în care a înfruntat vicisitudini de tot felul, luptându-se cu reaua-credință, prejudecățile, obtuzitatea și oportunismul politic pentru a afirma dreptul alor săi de a-și cunoaște și asuma propria identitate, el ar binemerita titlul de „patriarh al ceangăilor”.
A fost, probabil, cel mai bun dascăl pe care l-a avut prestigiosul colegiu național Alexandru Papiu-Ilarian din Târgu Mureș. A predat aici, începând cu anul 1925, limba și literatura română, filozofia și limba și literatura latină până în anul 1959, cu un hiatus de cinci ani provocat de Dictatul de la Viena, perioadă în care a fost profesor la liceul Sfântul Sava din București. După care s-a întors la marea lui dragoste despre care a scris cuvinte emoționante: „La «Papiu Ilarian», printre copiii de valahi şi mai ales cu părinţii lor, ţărani cuviincioşi şi modeşti, m-am simţit totdeauna printre ai mei şi sunt dator să mărturisesc că timp de 37 de ani, părinţii şi copiii satelor ardeleneşti mi-au dăruit în orice împrejurare o dragoste caldă şi curată care şi astăzi mă mişcă până la lacrimi. A fost ceea mai preţioasă răsplată a ostenelilor mele de dascăl”.
Printre acei copii de țărani ardeleni s-a numărat și tatăl meu, Dumitru Suciu, care i-a păstrat o amintire de neșters și o recunoștință profundă. Pentru că tânărul profesor Mărtinaș i-a insuflat nu numai dragostea de neamul său, de limba, literatura și cultura română, dar i-a încurajat și talentul literar.
Am avut marele noroc și privilegiu să fiu și eu elevul lui Dumitru Mărtinaș. Avea chipul unui senator roman și o charismă pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Aceasta a fost impresia pe care ne-a lăsat-o tuturor când, în toamna lui 1957, a trecut pragul clasei a VIII-a cu profil real de la Papiu anunțând că ne va preda limba și literatura latină. S-a ținut de cuvânt și chiar mai mult. În numai doi ani, ne-a făcut pe noi, „realiștii” să iubim latina. Și să-l iubim și pe el.
Am fost ultima generație de elevi de la liceul Papiu căreia i-a predat domnul Mărtinaș. Nu ne-a învățat doar ceea ce știa, ci și ceea ce era: un om drept, generos, profund moral, un suflet curat, capabil de o mare dăruire de sine și incapabil să jignească sau să nedreptățească pe cineva. A spune despre el că a fost un mare pedagog și un erudit e puțin. El a fost însuși Profesorul.
Dumitru Mărtinaș a fost o ilustrare elocventă a acelui adagiu care spune că înzestrarea naturală, firea și caracterul constituie jumătate din destin. Cealaltă jumătate ține de hazard…
Destinul său a fost decis o întâmplare: la începutul studiilor sale la Universitatea din Iași, profesorul său, meticulosul lingvist și filolog Alexandru Philippide, i-a respins de plano o cercetare bazată pe argumente lingvistice pertinente privind originea românească a ceangăilor. Motiv pentru care tânărul student, el însuși ceangău, în ciuda convingerii sale profunde că graiul din satul său de naștere e grai autentic românesc, a renunțat temporar la studiul său și a trecut de la filologia romanică la cea modernă, devenind discipolul criticului și istoricului literar, pedagogului și scriitorului Garabet Ibrăileanu.
Nu a renunțat însă niciodată la ideea de a scrie o carte care să lămurească problema originii ceangăilor și să arate cauzele și împrejurările refugierii lor din Transilvania în Moldova. Studiile sale au durat aproape 50 de ani, şi au fost făcute în peste 70 de sate cu locuitori romano–catolici de pe văile Siretului și Bistriței.
Rezultatul trudei sale de o viață, „Originea ceangăilor din Moldova” a fost publicată postum, în anul 1985, la inițiativa prof. univ. Ion Coja și a preotului catolic Vasile Maria Ungureanu, reputat filolog. Cartea recurge la o amplă analiză fonetică şi lexicală a limbii vorbite de ceangăi, în care se găsesc elemente specifice graiului românesc din Transilvania de sud-vest cum ar fi rostirea siflantă, dar și deosebiri cum ar fi africatizarea dentalelor t, d şi conservarea lui l’(muiat). Aceste caracteristici, arată Dumitru Mărtinaș, se regăsesc însă în alte graiuri dezvoltate în cadrul limbii române, și reprezintă „o moştenire fonetică din româna primitivă, care la rândul ei le-a moştenit direct din limba latină, iar aceasta din indoeuropeană”. În ceea ce privește conştiinţa lingvistică a locuitorilor satelor de pe valea Siretului, în carte se arată că ceangăii moldoveni „continuă a vorbi şi a se ruga româneşte”.
Pe bună dreptate, prof.univ.dr. Ion Coja, pledând pentru intrarea cărții Originea ceangăilor din Moldova în circuitul universal academic, consideră că aceasta „cuprinde idei şi demonstraţii cu valoare de unicat pentru istoria limbii române, ba chiar şi pentru istoria limbilor romanice, pentru teoria şi filosofia limbii”.
Nu poate fi subliniat suficient faptul că, dincolo de o muncă de cercetare imensă, profesorul Dumitru Mărtinaș și-a bazat analiza pe o intuiție excepțională: aceea că fiecare grai sau dialect are o amprentă fonetică specifică, durabilă și inconfundabilă.
La doar doi ani de la apariția cărții, argumentele fonetice aduse de autor în sprijinul originii românești a ceangăilor erau confirmate indirect de un mare lingvist, Wilga M. Rivers, profesor de limbi romanice la Universitatea Harvard. Într-un capitol al cărții sale Interactive Language Teaching, Cambridge University Press, 1987, referindu-se la „baza fonatoare” (a articulării sunetelor), ea arăta că pronunția vocalelor și consoanelor specifice unei limbi se transmite de la o generație la alta aproape neschimbată. Motivul este că la un copil, în jurul vârstei de 10 ani, creierul său începe să analizeze așa-numita anvelopă sonoră a sunetelor nespecifice limbii materne și „taie” armonicele superioare ale acestora, acționând ca un filtru. O dată ajuns adult, el îi va învăța pe urmașii săi pronunția pe care a deprins-o când era copil.
Este motivul pentru care românii pronunță incorect sau cu dificultate sunetele „ö” sau „ü”, iar maghiarii „î” și „ă”. Sau că secuii, care și-au păstrat baza fonatoare anterioară maghiarizării lor, pronunță constant „a” în loc de „e deschis” (ӕ) etc.
Cercetări recente de genetică moleculară confirmă și ele concluziile din cartea profesorului Mărtinaș: ceangăii moldoveni sunt de fapt români din Transilvania, deveniți bilingvi de nevoie și care „scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi, secui), s-au stabilit în Moldova, pe valea Siretului”, redevenind unilingvi.
Astfel, într-un articol din European Journal of Human Genetics (2000) 8, pp 339-346, „MtDNA and Y chromosome polymorphisms in Hungary: inferences from the palaeolithic, neolithic and Uralic influences on the modern Hungarian gene pool” – „Polimorfia ADN-ului mitocondrial și a cromozomului Y în Ungaria: rezultante din palaeolitic, neolitic și influențe uralice în zestrea genetică a Ungariei moderne”, elaborat de cercetători unguri, italieni, spanioli și chinezi, se poate citi: „O importantă componentă uralică (fino-ugrică) pe linie masculină a fost identificată, de asemenea, la estonieni. Aceste constatări sunt în acord cu ideea că cromozomul Y dispune de „responsabilitatea” transmiterii, în paralel, a mai multor caracteristici lingvistice decât ADN-ul mitocondrial și genele nucleare. Prin contrast, această filiație Y, specific uralică, nu a fost observată într-un eșantion de ceangăi aflați în Ungaria și nici în eșantionul mixt de la Budapesta”.
Pentru conformitate: http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html
Cade în acest fel și speculația că ceangăii ar fi urmaşi ai maghiarilor din Etelköz (teritoriul în nordul Mării Negre, între Don și Nipru) care s-au stabilit pe văile Siretului, Moldovei şi Bistriţei în secolul al IX-lea, având astfel o origine mai veche în spaţiul moldav decât a românilor!
Cea mai vie amintire despre Profesor rămâne, pentru mine, felul în care domnul Mărtinaș ne învăța cum să scandăm versuri în limba latină. Poezia sa preferată era:
„Exegi monumentum aere perennius
regalique situ pyramidum altius, (…)
Non omnis moriar multaque pars mei
Vitabit Libitinam”.
„Am înălțat un monument mai trainic decât bronzul
și mai înalt decât piramidele regale, (…)
Nu voi muri cu totul: și cea mai mare parte din mine
Va-nfrânge Moartea.“…
(Horațiu, „Ode” III, 30)
Nimic nu i se potrivește mai bine plămăditorului de oameni și cărturarului Dumitru Mărtinaș¸ cel lovit de soartă mai mult decât lăsa să se vadă, luptătorului care le-a insuflat alor săi credința că orice cădere se transformă în ocazii nebănuite și că, până la urmă, vor reuşi, întotdeauna, să se ridice în picioare.
1.„Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, apărut în 1931:
„Ceangăi, locuitori din mai multe comune din jud. Bacău şi Roman. Maghiari de origine şi catolici, emigraţi probabil prin secolul XIII din Transilvania în Moldova. Ei au avut un episcopat la Bacău înffinţat în vremea lui Alexandru cel Bun (1401). Astăzi bisericile lor ţin de episcopatul din Iaşi.”
(I.A. Candrea, Gheorghe Adamescu – „Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, Bucureşti, Editura Cartea Românească S.A., 1931, pag. 1567)
2. „Fiindcă ungurii au rămas neclintiţi în legea lor papistăşească, şi-au păstrat şi limba ţării lor: dar ei înţeleg cu toţii şi limba moldovenească.”
(Dimitrie Cantemir – “Descrierea Moldovei”, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2001, pag. 171)
3. „Locuitorii judeţului Bacău sunt, cea mai mare parte, Români. Găsim încă, printre sătenii agricultori, şi vechi coloni de origină maghiară, păstrând până acum limba lor şi religiunea catolică. Apoi, ca mai în toate judeţele ţărei, se află, printre locuitorii statornici, Evrei, Armeni şi Ţigani. Populaţiunea română se compune din Moldoveni, băştinaşi ai locului, şi din Mocani, veniţi mai de curând din Ardeal. Fiecare din aceste ramure îşi păstrează caracterele sale etnice, în aşa grad, că sunt sate întregi de sute de familii de Ciangăi, cari nu ştiu încă un cuvânt româneşte, spre exemplu în: Faraoani, Cleja etc.”
(George Ioan Lahovari, „Marele dicţionar geografic al României”, volumul I, Editura Stabilimentului Grafic J. V. Socec, 1898, pag. 178)
4.„Populaţiunea ungurească stabilă în Moldova care se bucură de drepturile cetăţeneşti numără 50-60 000 suflete. Strămoşii Ciangăilor au alcătuit nişte colonii militare, aduse de Coroana ungară în Moldova pentru paza graniţei Regatului şi aşezate chiar pe graniţă, alcătuită de râul Siretiu.”
(Radu Rosetti – “Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”, Analele Academiei Române, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1905, pag. 247)
5.”În regiunile moldoveneşti dintre vechea graniţă cu Ardealul şi Prut se află actualmente peste 200 aşezări, care cuprind o populaţie catolică ungurească ce se poate evalua, cu destulă preciziune, la cifra de 75.000 de suflete.”
(Gheorghe Năstase – “Ungurii din Moldova la 1646 după Codex Bandinus”, Arhivele Basarabiei, 1934, pag. 397-399)
6.„De la o vreme, unii dintre Secui trecură şi peste munţi, în Moldova, unde se aşezară în părţile Bacăului şi Romanului: sunt Ciangăii de astăzi.”
(Constantin Giurescu – “Istoria românilor”, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, f.a., pag. 131)
7.„Încă din secolul al XIII-lea aflăm pe secui răspândiţi prin partea de jos a Moldovei actuale (Bacău-Putna), în valea Trotuşului. Ei ţineau de Episcopia Catolică a Milcoviei din secolul al XIII-lea, apoi de a Bacăului. Sate secueşti se întâlnesc mai târziu şi pe valea Siretului, răspândite prin ţinuturile Bacău, Roman, Iaşi. Aceşti secui din Moldova sunt cunoscuţi sub numele de „ciangăi”
(Octav George Lecca – „Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României”, Editura „Universul” S. A., 1937, pag. 469)
8.„O varietate etnică a Secuilor formează Ciangăii. Locuiesc mai ales în Moldova, în basinul Trotuşului cu afluenţii săi, în basinul Bistriţei inferioare între Piatra şi Bacău, spre gura Moldovei şi în valea Siretului mijlociu. Îndeosebi sunt două nuclee mai complete în jurul oraşelor Bacău şi Roman.”
(Ion Simionescu – “Ţara noastră”, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1937, pag. 300)
9.„Secuii au trecut şi dincolo de Carpaţi, formând în Moldova populaţia numită a Ciangăilor.”
(P. P. Panaitescu – “Istoria românilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1942, pag. 68)
10.”Aceasta ne face să credem că acei incantatores întâlniţi de Bandinus în Moldova nu erau români ci ciangăi (populaţie maghiară din Carpaţii moldoveneşti).”
(Mircea Eliade – “De la Zalmoxis la Genghis Han”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1970, pag. 204)
11.”În Moldova, în doue din cele mai mari şi mai frumoase judeţie, mai cu semă Bacăulu şi Romanulu, locuitorii ţierani, cari suntu mai toţi răzăşi, moşneni şi proprietari mici, vorbesc numai unguresce.”
(Ioan Polescu – articolul de presă “Limba ungurească în Moldova”, “Amicul familiei”, IV. 2. 27., 1880, pag. 127)
12.“Iară până atuncea să ne mângâiem, fraţilor, cu nădejdea şi cu acest vin cam acru din viile ceangăilor, de la ţinutul Bacăului. Iaca, bine trăim noi cu aceşti ceangăi de lege şi limbă străină.”
(Mihail Sadoveanu – “Nicoară Potcoavă”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, pag. 40, 1962)
13.„Robin Baker – Despre originea ceangăilor din Moldova, 1997
“Aşa cum s-a observat mai înainte, Mărtinaş a propus ideea, într-o carte publicată în 1985, deşi aparent fusese scrisă cu 20 de ani mai devreme, că ceangăii din Moldova sunt, de fapt, “români din Transilvania”. Aceşti oameni ar fi fost catolicizaţi şi ar fi adoptat “o limbă maghiară aproximativă”, emigrând la est de Munţii Carpaţi în secolele ale XVII-lea şi al XVIII-lea. El şi-a bazat argumentele în principal pe date lingvistice, lăsând chestiunile istorice şi etnografice în seama “altor experţi”. Cu orice măsură s-ar evalua această teorie, ea se arată a fi eronată. Consemnările istorice, datele toponimice, mărturiile etnografice şi arheologice demonstrează că ceangăii au locuit în Moldova dintr-o perioadă mai veche decât secolul al XVII-lea. Mai mult decât atât, dialectul lor, departe de a fi o “limbă maghiară aproximativă”, conţine trăsături arhaice dispărute în alte regiuni, cu excepţia variantelor periferice. Pretenţia de obiectivitate ştiinţifică a cărţii nu este susţinută de fotografiile proeminente ale lui Nicolae Ceauşescu, dintre care una îl prezintă salutându-i pe muncitorii din Bacău. Cu toate acestea, din discuţiile mele cu oficialităţile române, aserţiunile centrale ale cărţii lui Mărtinaş rămân poziţia oficială asupra originii ceangăilor. Majoritatea cercetătorilor ceangăilor îi consideră a fi maghiari.”
(Robin Baker – articolul științific “On the Origin of the Moldavian Csangos”, The Slavonic and East European Review, vol. 75, no.4, October 1997, page 664)
14. “Politica de asimilare a regimului comunist a avut consecinţe dramatice şi asupra situaţiei ceangăilor din Moldova, comunitate formată din aproximativ 60 000 de persoane cunoscătoare de limbă maghiară în cadrul romano-catolicilor din judeţele Neamţ şi Bacău.”
(“Raport final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România”, 2006, pag. 536)
15. „În această provincie a Moldovei oamenii sunt de diferite rituri şi religii. În primul loc se situează românii, care au un mare număr de biserici şi mănăstiri, patriarhi, mitropoliţi, episcopi şi preoţi. Urmează armenii, care dispun de biserici separate de cele ale românilor. În al treilea rând sunt ungurii şi saşii… veniţi din Transilvania vecină…
Avem greutăţi pentru faptul că nu avem un preot maghiar. Pentru comunicarea cu ungurii ne folosim de călugărul ungur Gyulai Márton ca tălmaci la botezuri şi căsătorii, la interpretarea predicilor.”
(Johannes Künig, misionar iezuit, 1588, în “Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár”, vol. I, Magyarságkutató Intézét, Budapesta, 1989, pag. 87-88)
16. „Am vizitat oraşul şi biserica din Bacău, care mi-a fost desemnată de Scaunul Apostolic ca biserica mea episcopală […] În această biserică am slujit Liturghia pontificală, am pus să se predice în fiecare sărbătoare în limba maghiară, toţi locuitorii fiind unguri.”
(Bernardino Quirini, misionar in Moldova, 1599, în “Călători străini despre Ţările Române”, capitolul Bernardino Quirini, volumul IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 38)
17.„A sosit aici la Iaşi preotul Paulo Bellino, maghiar, om în vârstă de 42 de ani, meşter în toate ştiinţele şi bun teolog. E născut din părinţi calvini şi ajungând el la credinţa catolică, cum principele Transilvaniei voia să pună mâna pe el, a fugit în părţile Turciei unde a servit câţiva ani, şi după scrisorile pe care i le-au dat părinţii iezuiţi a avut o recoltă bogată în acele părţi, a fost pârât la paşă că ar fi spion, şi a fost silit să fugă şi a venit în această provincie. I-am dat parohia aceasta [Iaşi] ca să slujească la ea, el îşi face slujba sa cu sârguinţă, numai că aceşti unguri sunt săraci şi nu pot să-l întreţină. Mi se pare că ar fi bine (şi de cel mai mare folos pentru toţi aceşti bieţi maghiari) să fie făcut misionar, şi să i se dea întreţinerea ca nouă celorlalţi, căci va face mai mult acesta decât noi toţi misionarii, cunoscând limba maghiară, şi în această provincie sunt mai toţi catolicii unguri etc.”
(Bartolomeo Bassetti, misionar in Moldova, 1642, în “Călători străini despre Ţările Române”, capitolul Bartolomeo Bassetti, volumul V, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 178)
18. „Nu pot încheia capitolul fără să amintesc alte două categorii cu mare căutare în casele boierești, anume secuii și albanezii. Secuii din Transilvania fac parte din neamul lui Attila și al hunilor săi, fiind recunoscuți drept frați de populația maghiară predominantă. Numai în Moldova locuiesc aproape 50.000 de secui, numiți ceangăi, stabiliți mai ales în județele Roman, Bacău și Iași. Aceștia sunt refugiați, însă nu au renunțat la credința romano-catolică și nu se căsătoresc cu autohtonii. Preoții lor sunt italieni. În afară de ei, mai sunt secuii din orașe, care, plecând din Transilvania pentru o bucată de vreme, lucrează ca surugii sau rândași și se întorc acasă după ce au strâns ceva bani. Femeile lor își găsesc de lucru tot în sectorul domestic. Bărbații sunt certăreși și adesea mari bețivi, dar tari ca fierul și pregătiți pentru orice încercare.”
(James William Ozanne, consul britanic în România, în „Trei ani în România”, Editura Humanitas, București, 2015, pag. 58-59)
19.„In central Moldavia there is a large population of Magyar descent.”
(The Encyclopedia Britannica, the entry about Rumania, 11th edition, volume XXIII, New York, 1911, pag. 829)
20. „Conform tezei fundamentale avansate de Dumitru Mărtinaș, cuvântul de origine latină „lér” nu putea decât să provină decât din limba română ardelenească. Părerea lui este că acest cuvânt provine din latinescul „levir”, care a fost păstrat, de către ceangăii din Moldova, din substratul lingvistic român din Transilvania, dar care mai apoi a dispărut din dialectele moldoveneşti şi transilvănene ale limbii române. Mărtinaş încearcă să demonstreze că acest cuvânt de origine latină a fost preluat din limba română de cea maghiară. Autorul ignoră întrebarea: de ce apare acest cuvânt român doar în limba comunităţilor de ceangăi din Moldova şi de ce cercetătorii nu l-au găsit în alte dialecte ale limbii române sau în izvoare istorice.
Cercetările istorice ale limbii documentează chiar contrariul tezei lui Mărtinaş: cuvântul „lér” a fost preluat în limba maghiară direct din limba latină medievală. Mărtinaş nu reuşeşte să documenteze prezenţa cuvântului în dialectele limbii române, dar el apare frecvent şi larg răspândit în dialectele limbii maghiare din Bazinul Carpatic şi în izvoarele medievale scrise. De exemplu, Glosarul din Bistriţa din jurul anului 1395, din Felvidék (azi parte a Slovaciei) conţine prima menţiune scrisă a cuvântului din 1395. El este menţionat şi în Glosarul din Schä gli din 1405, în lucrarea Magyar nyelvmester a lui János Rotenburg din 1418 şi în testamentul căpitanului din Eger, Ferenc Horvát, în 1570. Expresia apare în dialectele limbii maghiare şi sub forma de „rér” care avea tot înţelesul de „sógor” (cumnat) nu numai în comunităţile maghiare, ci şi la maghiarii din Slavonia (Croaţia).
Afirmaţia noastră conform căreia cuvintele lér / rér nu au fost împrumutate de maghiară din limba română este susţinută şi de alţi factori lingvistici (de exemplu, factori semantici). Particularitatea terminologiei maghiare a relaţiilor de rudenie este că ele reflectă precis apartenenţa la anumite grupuri de vârstă, ceea ce lipseşte din structura limbii române. De exemplu, în limba maghiară „bátya” înseamnă „frate mai mare”, „öcs” – „frate mai mic”, „néne” – „soră mai mare” şi „húg” – „soră mai mică”. Similar cu această terminologie, în limba maghiară lér / rér nu este pur şi simplu denumirea de cumnat. Cu ajutorul acestui cuvânt se denumeşte tocmai soţul surorii mai mari („nővér”), în timp ce în limba maghiară veche pentru soţul surorii mai mici („húg”) se folosea cuvântul „süv”. Semnificaţia specială a cuvintelor lér / rér, precum şi locul lor particular în structura terminologiei relaţiilor de rudenie din limba maghiară infirmă opinia conform căreia expresia provine pe calea împrumutului lingvistic din limba română.
Dumitru Mărtinaş consideră chiar vorbirea cu „sz”, existentă în comunităţile maghiare din Moldova drept particularitatea lingvistică care demonstrează decisiv descendenţa transilvano-română a ceangăilor din Moldova. Cercetările lingvistice sistematice au demonstrat că realizarea „sz” a fonemului „s” lipseşte din dialectele limbii române din Moldova şi Transilvania, în timp ce existenţa ei la maghiarii din depresiunea Transilvaniei se poate data precis începând din epoca maghiară veche (896-1526). Mărtinaş ilustrează variantele române ale acestui fenomen fonetic cu exemple din Banatul situat la periferia vestică a ariei lingvistice române, aşadar exemplele lui provin din regiunile vecine cu blocul central al maghiarimii.
Conform cercetărilor lui Benkő Loránd, actele din Transilvania şi Câmpia Transilvaniei întocmite în perioada Evului Mediu conţin în număr mare alternanţa sunetelor „s” / „sz”, de ex. 1570: eszett ’esett’ („a căzut”), 1573: adoszágért ’adosságért’ („pentru datorie”), 1611: igaszágban ’igazságban’ („în dreptate”) etc. Conform istoricilor limbii, în Bazinul Carpatic, în Evul Mediu existau două dialecte (unul în care se folosea „s”-ul şi altul în care se folosea „sz”-ul), iar existenţa lor este documentată de cuvinte înrudite etimologic, ca de exemplu perechile de cuvinte „sző” – „sövény” („ţese” – „gard”), „szőr” – „sőrény” („păr” – „coamă”). Populaţia ceangăilor din localităţile sudice şi nordice a aparţinut acestui dialect al sz-ului în momentul stabilirii în Moldova. Conform cercetărilor efectuate de dialectologi, pe lângă populaţia maghiară din Moldova, acest fenomen se regăseşte în aria lingvistică ce dispune de o cultură mai arhaică, în zonele mărginaşe din vest şi sud: de exemplu în rândul maghiarimii din Slavonia (Kórógy) şi Burgenland (Austria de est), unde cercetătorii au observat chiar în pronunţia altor africate şi spirante, fenomene similare limbii ceangăilor. Faptul că vorbirea cu „sz” apare în urmele lăsate de limba maghiară medievală, în timp ce prezenţa lui în limba română nu poate fi documentată univoc, întăreşte originea maghiară medievală a ceangăilor din Moldova. În opinia lor, vorbirea cu „sz” demonstrează în mod cert originea maghiară medievală a ceangăilor din Moldova. Mai mulţi dialectologi au remarcat faptul că alternanţa sunetelor „c” / „cs” apare consecvent în limba ceangăilor numai în împrejurimile satelor maghiare din Moldova sau în acele localităţi de limbă română unde maghiarimea medievală a fost complet asimilată populaţiei române, dar şi-a păstrat particularităţile fonetice chiar şi după substituirea limbii.”
(Pozsony Ferenc – Ceangăii din Moldova, Asociaţia Etnografică Kriza János, Cluj, 2002, pag. 19-21)